Get this Widget
Cursul BNR
22 Ian 2018
 EURO = 4.6656 RON
 USD = 3.8059 RON
Cursul BNR
19 Ian 2018
 EURO = 4.6614 RON
 USD = 3.7984 RON
Mountain View
Mountain View

George Friedman definește rolul Germaniei în viitoarea construcție europeană

0

Analistul geopolitic George Friedman este de părere că, dacă proiectul european va fi relansat, atunci Germania trebuie să fie motorul relansării sale.

Într-un comentariu publicat pe geopoliticalfutures.com și preluat de Agerpres, George Friedman atrage atenția că încă de la unificarea germană din anul 1871, destinul Germaniei a definit viitorul Europei. Energia economică a Germaniei i-a permis acesteia să eclipseze Franţa şi să rivalizeze cu Imperiul Britanic până în ajunul anului 1914. Germania a declanşat Primul Război Mondial, iar apoi, după o perioadă de stagnare, a reuşit o recuperare uluitoare din anul 1933 şi până în 1938, înainte să pornească un alt război european. După război, Germania divizată a concentrat atenţia Statelor Unite şi Uniunii Sovietice, pentru că Germania ar fi fost locul unde ar fi început un al treilea război mondial, dacă urma să mai fie unul. Odată ce Uniunea Sovietică s-a dezintegrat şi a fost semnat Tratatul de la Maastricht, prin care s-a format Uniunea Europeană, tot Germania a fost şi în centrul UE. Mereu începând din anul 1871, întrebarea cum să menţinem pacea în Europa a fost de fapt cum să rămână în pace o Germanie unificată. Aceasta este esenţa “problematicii germane”.

Această introducere ar putea să pară excesivă pentru o discuţie despre banala manevră politică ce se desfăşoară acum în Germania. Uniunea Creştin-Democrată (CDU), care a dominat scena politică germană timp de mai mult de un deceniu, trebuie să formeze o coaliţie cu Partidul Social-Democrat (SPD). Membrii SPD vor vota până pe 4 martie pentru aprobarea sau respingerea acordului cu CDU. Toată această situaţie se petrece din cauza afirmării unui nou partid naţionalist, Alternativa pentru Germania (AfD), al cărui recent succes electoral a venit în dauna CDU şi a SPD. Configuraţia politică a Germaniei s-a schimbat şi încă nu s-a putut cristaliza într-un guvern coerent.

Uniunea Europeană este marele experiment al vremurilor noastre. Tratatul de la Maastricht a încercat să reconcilieze persistenţa naţionalismului european cu o Europă transnaţională. UE a promis să aducă Europei două lucruri: pace şi prosperitate. Iar Germania era esenţială pentru amândouă. UE a încercat să integreze Germania într-o structură unică împreună cu restul Europei, punând capăt conflictelor care au izbucnit periodic după unificarea germană. Prosperitatea ar rezulta cel puţin parţial din dinamismul economiei germane – un dinamism care s-a evidenţiat mereu în timp de pace. Germania a redevenit centrul de gravitaţie al proiectului european, acum din nou în componenta sa industrială, economică.

Germania a avut o viziune clară şi consistentă asupra a ceea ce a dorit să fie şi a ceea ce ea a dorit ca Europa să fie. Pe plan economic, Germania a avut nevoie de o zonă de liber schimb. La fel cum s-a întâmplat între anii 1871 şi 1914, producţia economiei Germaniei a depăşit consumul ei intern, prin urmare avea nevoie ca alţii să-i cumpere produsele. Pe plan politic, a dorit o diminuare a componentei naţionale a Europei şi o maximizare a componentei internaţionale. Şi în final a dorit în celelalte ţări guverne care să adere la principiile liberale şi internaţionaliste pe care Tratatul de la Maastricht le prefigurează.

Anul 2008 a fost începutul schimbării Europei. Impactul inegal al crizei financiare a creat diviziuni adânci în Europa, întrucât nu a existat o politică unică ce ar fi putut ajuta fiecare stat membru. Însă o chestiune mai profundă a devenit evidentă: fiecare naţiune şi-a ales proprii preşedinţi, prim-miniştri şi cancelari. Acestor lideri puterea nu le era oferită de UE, ci de cetăţenii din ţările lor. Ei îşi susţineau poziţiile numai dacă acestea satisfăceau exigenţele naţionale. Iar deciziile privind respectarea directivelor primite de la secretariatele UE în chestiuni ce nu ţin de economie, mai ales cele privind imigraţia, erau în mâinile votanţilor fiecărei naţiuni şi prin urmare UE nu le putea controla.

Acum, realitatea care a determinat Marea Britanie să părăsească UE, Italia să ignore regulile europene privind ajutorul pentru sistemul bancar, precum şi Polonia şi Ungaria să-şi urmeze propriile versiuni de viaţă politică a ajuns şi în Germania, iar Germania, probabil mai mult decât celelalte ţări, pare a fi sub o mare presiune să facă faţă acestei realităţi. Nu este în principal o chestiune ce ţine de politica partidelor, ci una de schimbare a realităţii sociale. Consensul care a guvernat Germania din anul 1991 se destramă. Formaţiunea AfD a adus naţionalismul în Germania, iar pentru Germania acesta are semnificaţii şi rezonanţe din trecut ce îl fac diferit de cazul altor ţări. De asemenea, cele două partide principale – CDU şi SPD – se disociază în privinţa modului în care înţeleg direcţia în care se îndreaptă Germania, în timp ce în interiorul CDU cancelarul Angela Merkel trebuie să facă unor segmente din propriul ei partid concesii care ar fi fost de neimaginat cu câţiva ani în urmă.

Germanii au căzut pradă realităţii europene – aceea că alegătorii din fiecare ţară deţin puterea, iar toate reuniunile de la Bruxelles nu pot să nu ţină cont de acest fapt. Şi alegătorii germani tocmai s-au pronunţat. Rezultatul alegerilor a fost ambiguu, însă cu o excepţie: a arătat clar că Germania este în tranziţie, chiar dacă direcţia ei viitoare încă nu este definită. Partidele tradiţionale se străduiesc să formeze un guvern, iar în fundal se află tulburătoarea amintire a Republicii de la Weimar, atunci când partidele establishment-ului îşi făceau politica lor obişnuită în timp ce Germania era pe punctul de a da în clocot. Tendinţa, în toate ţările, este de a respinge mişcările pe care establishment-ul nu le consideră ca fiind marginale.

În primul rând, rezultatul alegerilor din Germania poate fi plasat într-un context confortabil. Desigur că AfD a câştigat teren, dar partidele tradiţionale încă ocupă primele două locuri. Însă spectacolul unui establishment CDU şi SPD incapabil să formeze în mod eficient un nou guvern ridică semne de întrebare mai puţin despre AfD şi mai degrabă despre capacitatea partidelor establishment-ului de a acţiona hotărât în contextul unei noi realităţi. Dacă proiectul european va fi relansat, atunci Germania trebuie să fie motorul acestei relansări. Din acest motiv, Europa nu trebuie să se blocheze politic.

În Europa, naţiunile au la bază popoarele, şi popoarele, nu guvernele, sunt cele care decid direcţia în care vor să meargă. Iar acum, “heartland-ul” european, Germania, trece prin primele zbateri provocate de ceea ce s-a temut cel mai mult.

Facebook Comments

Share.

Leave A Reply