19 martie 2024
5.3 C
București

CARTEA LA ORDINEA ZILEI:”Dor de firul de iarbă”

Încă mai spunem ”Hristos a Înviat!” De aceea am ales o carte care, întâmplător sau nu, dar am găsit-o zilele acestea în Catedrala ”Teodora de la Sihla” din Chișinău. Pe autorul cărții, Protoiereul Ioan Ciuntu, parohul catedralei, îl cunosc personal, de când am pus prima dată piciorul în Capitala Republicii Moldova.

L-am văzut pe părintele Ciuntu de multe ori în fața bisericii sale, luând ”pulsul” străzii, măsurând cu privirea orizonturile… În momente de cumpănă și în zile liniștite. Întotdeauna calm și cu un cuvânt bun pentru fiecare. Chiar mi-a spus într-o zi: ”avem nevoie să ne susținem unii pe alții”. Este omul păcii, binelui și …luminii divine.

Când vorbește, cuvintele sunt blânde, ochii strălucesc și un zâmbet îi răsare în colțul gurii. Uneori ”vorbește” chiar și când tace. Transmite peste tot în jurul domniei sale, prin propriile gânduri proiectate în exterior, dorința de armonie, sănătate și iubire.

A scris foarte multe cărți. Chiar dacă s-a născut cu harul divin, manifestat în activitatea de preot, cu siguranță a primit și bunăvoința Cerului de a scrie, de a lăsa posterității cuvinte așternute pe foaia albă de hârtie, expresii și mesaje ce vor dăinui peste veac.

Două cărți, una după alta, transmit generațiilor următoare mesaje deosebite, unice, descriptive, legate de unicul și inegalabilul scriitor Grigore Vieru. Prima – ”Așa cum l-am cunoscut”. Și cea de-a doua – ”Dor de firul de iarbă”. Ambele sunt redate din sufletul mare al Părintelui Ciuntu, care îi va păstra mereu vie amintirea maestrului Vieru.

Cartea este o descriere a situațiilor de viață, prevăzute și neprevăzute. Ioan Ciuntu descrie, cu mult farmec, oamenii simpli de la sat. Îl ”vede” și prin ochii lor pe Grigore Vieru. Așa cum l-au perceput, plin de suflet și voie bună.

După cum sunt descrise întâmplările, înțelegem că Grigore Vieru, trăind cei mai frumoși ani într-un mediu mioritic, a avut o copilărie la fel de minunată ca a lui Nică din romanul lui Ion Creangă. Poate de aici și aptitudinea genială de a scrie.

Avantajul citirii unei cărți este unul extraordinar. Și anume vizualizarea. Atunci când citim, vedem. Și mare mi-a fost bucuria să îl ”văd” pe Grigore Vieru prin prisma descrierilor extraordinare ale scriitorului paroh Ioan Ciuntu.

Cred că nimic nu este întâmplător. După ce a plecat dintre noi marele scriitor, doamna Raisa Vieru, soția maestrului, l-a rugat pe părintele Ciuntu să meargă cu domnia sa în satul de baștină al scriitorului, pentru a îndeplini ultima dorință a acestuia și anume să fie îngropat alături de mama sa, pentru că, după cum spunea chiar el, numai așa își va găsi liniștea. Aceasta însemna să o aducă din sat, după exhumare, la Chișinău. Tot satul, preotul și primarul, erau, însă, împotriva acestei idei. Singurul în măsură să facă pace și să liniștească spiritele a fost și este cine altul decât Părintele Ciuntu, după îndelungi eforturi psihologice, diplomatice și sociale.

L-am întrebat într-o zi, venind de la București, ca un jurnalist curios cum sunt: ”Părinte, răul există?” Părintele mi-a răspuns cu o altă întrebare: ”Binele există?” Am răspuns fără să stau pe gânduri, fără îndoială  – ”sigur că există, categoric da!” ”Păi așa cum există binele, la fel există și răul”, a răspuns zâmbind, enigmatic, părintele.

Încă o misiune îndeplinită a părintelui Ciuntu, dar după ceva frământări, omenești, desigur.  Pentru ca fiul să fie alături de mama sa, pentru odihna veșnică, a fost nevoie ca aceste forțe ale întunericului să fie înlăturate de lumină… Pentru că niciodată în istoria omenirii nu a câștigat și nici nu va învinge vreodată întunericul. Pentru că lumina face…lumină! Mai ales când vorbim de cea … Divină!

Și mai mult decât atât, odată ajuns în satul natal al poetului Grigore Vieru, la casa părintească care ”nu se vinde”, așa cum scrie în poezia cu același nume, părintele Ciuntu a pus mâna pe greblă și a curățat grădina de frunzele uscate.

Părintele Ciuntu a găsit casa purtând încă amprentele mamei poetului (inclusiv cele trei mături păstrate în colțul camerei și icoana veche, dar intactă, care reprezintă o emblemă etalon a satului autohton moldovenesc), pe care acesta, adesea, a invocat-o în versurile sale.

Iubirea de mamă, de neam și de patrie sunt la fel de puternice și astăzi. Ele dăinuie peste vremuri prin versurile lăsate moștenire generațiilor viitoare. Indiferent cât de mult vor trece anii, un fapt este incontestabil și evident – nimic nu se perimează și nimic nu se transformă, ci totul rămâne în aceeași stare pură, inițială.

Versurile lui Grigore Vieru, precum cele ale lui Mihai Eminescu, au transmis și continuă să transmită mesaje. Ușor de decodificat. Pentru că textul este simplu și pe înțelesul tuturor. Copiii de la grădiniță până la tinerii adolescenți sau maturi îi recită neîncetat versurile.

”Lumina din cer” este poezia-dialog care ne dezvăluie o credință și aceasta este puternică, naturală și umană. Astfel, în câteva versuri, alese ca exemplu, poetul întreabă metaforic, simplu, clar și cuprinzător: ”Cum de-am vorbit?/Cum de-am văzut,/Cum de-am ajuns?!/Ajuns-am Doamne”…

Părintele Ciuntu povestește despre Grigore Vieru ca și cum acesta ar fi în camera alăturată. Și așa am înțeles, cu ușurință, mesajul cărții: Grigore Vieru nu a plecat dintre noi, el trăiește prin ochii părintelui Ciuntu, soției, fiilor, celor care l-au cunoscut și iubit, precum și tuturor cititorilor de azi și de mâine, pentru totdeauna.  Aceasta este cartea de la Ordinea Zilei, pe care am găsit-o, și …nu întâmplător.

Autor: Ligia Beatrice Vasilescu
- Publicitate -spot_img

Mai multe articole

Știrile zilei