Nelipsit din majoritatea felurilor de mâncare ale românilor, îl găsim în piață sau supermarket printre legume, sub formă de legături de un verde vesel și cu miros îmbietor sau de rădăcini albe stivuite cu grijă în galantare. Puțini știu astăzi că românii folosesc, din cele mai vechi timpuri, această plantă și în scopuri medicinale.
Pătrunjel sau Petroselinum sativum este plantă aromatică din familia Umbelliferae, care a cultivată pentru frunzele și rădăcinile sale mult întrebuințate în alimentație. Este o plantă bogată în vitamine, ulei volatil bogat în compuși fenolici dintre care cel mai important este apiolul precum și furanocumarine, flavonozide.
De asemenea, a fost descoperită în pătrunjel (dar și în alte plante) miricetina, o substanță cu efecte chemopreventive asupra cancerului de piele.
Cartofii dulci, pătrunjelul, coacazele negre și afinele sunt printre alimentele care conțin cea mai mare concentrație de miricetină.
Miricetina a fost evaluată și pentru eficacitatea sa în tratamentul și prevenirea diabetului. În studiile pe animale s-a constatat ca miricetina poate reduce nivelul zahărului din sânge și scade rezistența la insulină.
Cu un conținut ridicat de vitamina K, pătrunjelul ajută la îmbunătățirea sănătății oaselor refăcând riscul de apariție a fracturilor osoase.
CITEȘTE ȘI: Ceaiul de mentă este bun împotriva acneei
Pătrunjelul, fiert în lapte dulce, se folosea la Rășinari pentru alinarea durerilor cauzate de orice bubă. În multe zone se folosea pentru reducerea inflamațiilor amigdalelor. În ținutul Sucevei, se fierbea în lapte dulce se amesteca cu camfor și albuș de ou apoi se lega la gât.
În multe zone se utiliza ca diuretic. Pentru aceasta se fierbeau înăbușit, într-o oală nouă, 6-10 rădăcini cu două și jumătate ocale (aprox. 3,5 l) de apă, până scădea cu o jumătate de oca (aprox 0,75 l).
Un alt remediu: pătrunjelul tăiat mărunt se amesteca bine cu puțină făină de in, se întindea pe o pânză care se punea compresă pe abdomen, iar zeama se bea. O altă rețetă se constituia dintr-o fiertură din pătrunjel, cu chimen, și boabe de ienupăr.
Decoctul de rădăcină de pătrunjel era recomandat și împotriva pietrelor la rinichi.
Se mai lua primăvara, timp mai îndelungat pentru curățarea sângelui.
Din rădăcină și funze, fierte în lapte dulce cu făină de mei, se făceau cataplasme care se puneau ca antiinflamatoare pe sânul lehuzelor care alăptau.
CITEȘTE ȘI: Miraculoasa mentă și efectele ei benefice pentru organism (II)
În multe regiuni era un leac obișnuit împotriva bolilor venerice.
În tratamentul animalelor pătrunjelul fiert ( rădăcina) era folosit ca remediu în cazul prolapsului urinar, scrie Valer Butură, în „Enciclopedie de etnobotanică românească”, Editura Științifică și enciclopedică, București 1979. Decoctul frunzelor și rădăcinilor în amestec cu usturoi se dădea pentru combaterea constipației la vite. Sau, dacă nu rumegau, vitele primeau un amestec de lapte acru cu frunze de pătrunjel tocate.
Există și varietăți ale plantei:
- pătrunjelul de câmp (Peucedanum oreoselinum) care crește prin fânețe sau livezi cu bune proprietăți diuretice. În Maramureș, decoctul tulpinilor florifore se folosea contra durerilor de abdomen acute.
- Pătrunjelul sălbatic (pimpinella major) din acceași familie de ierbacee: Umbelliferae, întâlnit prin fânețe și În nordul Moldovei, se folosea în special, pentru combaterea unor afecțiuni ginecologice la femei.
- Pătrunjelul câmpului (pimpinella saxifraga) crește prin fânețe și pășuni aride, în locuri pietroase din câmpii și zonele înalte. Se folosea în diferite amestecuri pentru tratarea bolilor oamenilor și animalelor. Contra ascitei se fierbea cu boabe de ienupăr și se bea decoctul, iar rădăcina are proprietăți expectorante.
Există și o varietate sălbatică veninoasă din aceeași familie de plante ierboase, denumită pătrunjelul câinelui (Aethusa cynapium), ale cărei frunze sunt foarte asemănătoare cu ale pătrunjelului și care crește prin semănături, grădini, pârloage, tufărișuri sau păduri. Planta și fructul conțin un alcaloid toxic care poate provoca intoxicații.

