Șerban Georgescu a început să învețe japoneza doar ca simplu hobby. Se întâmpla pe la începutul anilor 2000, atunci când nu existau pe piață prea multe oportunități pentru cei fascinați de „limbile rare”. Și-a dorit să transmită și altora din pasiunea sa pentru Japonia, așa că a gândit un proiect pe care a avut curajul de a-l prezenta unei mari corporații. Ideea sa a prins, astfel că a obținut o finanțare și așa s-a născut Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru”.
Astăzi, Șerban Georgescu este coordonator al CSRJ-AH și director al Departamentului de Studii Asiatice din cadrul Universității Româno-Americane. O poveste care a început, în urmă cu două decenii cu doar 30 de cursanți, un singur profesor, român, și o sală de curs la Universitatea Româno-Americană, include acum peste 400 de participanți anual.
Cine este Serban Georgescu? Cum a început fascinația dumneavoastră pentru cultura japoneză și ce v-a determinat să transformați această pasiune într-un proiect academic de durată?
Am să încep cu cea de a doua parte a întrebării dumneavoastră. Eu cred că la originea oricărui proiect care se bucură de un minim succes stă necesitatea de a rezolva o nevoie. La începutul anilor 2000, atunci când am început să învăț, alături de soția mea, doar ca hobby, limba japoneză, oportunitățile pentru cei ce urmau un astfel de demers erau mult mai puțin variate. Nu mai reduse, ci mult mai puțin variate. De ce spun acest lucru? Japonia venea după un deceniu de stagnare economică, dar era încă a doua putere a lumii, iar noi încă nu eram țară membră UE. Așadar, exista încă JICA în România, inclusiv magistrala de metrou către aeroport este legată de acest subiect. În mediul academic, însă, învățarea limbii japoneze te plasa în proporție de peste 90% pe un traseu ce avea ca finalitate un singur domeniu. Știai că vei deveni profesor, interpret sau traducător.
Eu sunt absolvent de relații internaționale, iar în perioada în care eram doar un cursant la limba japoneză, predam economie la facultate, lucram în cercetare și colaboram cu firme de consultanță. Japoneza, chineza sau coreeana erau catalogate atunci ca „limbi rare”, nu prea existau specialiști în diplomație sau domenii tehnice care să le vorbească. Iar la cursul de la facultatea de stat unde am început să studiez japoneza aveau acces doar studenții de acolo, nu era ceva deschis publicului larg.
Așa m-am decis să fac un proiect, pe care l-am prezentat unei mari corporații japoneze, și care a primit finanțare. Am mers apoi la ambasadă, unde am găsit imediat sprijin (pentru care îi sunt și acum recunoscător domnului Kazutoshi Hayashi), și așa a început povestea CSRJ-AH: cu 30 de cursanți, un singur profesor, român, și o sală de curs la Universitatea Româno-Americană (U.R.A.). Acum, avem în jur de 400 de cursanți pe an, iar Centrul face parte din Departamentul de Studii Asiatice al U.R.A.
Dacă ar fi să alegeți un singur moment definitoriu din cei peste 20 de ani de activitate ai Centrului „Angela Hondru”, care ar fi acela?
Este o întrebare foarte dificilă, este foarte greu să aleg un singur moment. Aș opta însă pentru momentul în care ne-am propus, pe baza unei strategii foarte bine definite, să devenim unul dintre cele mai bune centre din țară în maximum cinci ani, și un model de urmat, inclusiv la nivel internațional, în următorii zece ani. Ceea ce a început ca un hobby, s-a transformat atunci în misiune, aș spune. Mi-am dat demisia din toate entitățile cu care colaboram atunci și am pariat pe Centru. Și cred ca Premiul oferit de Ministerul de Externe de la Tokyo pentru promovarea culturii japoneze, acordat în 2021, este un indiciu că nu a fost chiar un pariu pierdut.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră primirea Diplomei Ambasadorului Japoniei în România din partea Excelenței Sale Takashi Katae?
A fost un moment deosebit pentru mine și profit de această ocazie pentru a îmi exprima recunoștința față de Ambasada Japoniei și față de Excelența Sa, domnul Ambasador Takashi Katae. Cei care mă cunosc știu că, în ciuda energiei consumate pentru a promova ceea ce facem: tinerii care ne sunt aproape, proiectele culturale, academice, etc., nu mă simt deloc comod atunci când trebuie să „ies în față”. O fac des, pentru că suntem o echipă foarte mică, fără coloși instituționali în spate, dar după fiecare festival cultural, conferință, proiect mare demarat, mă resimt. Cei din jurul meu știu asta foarte bine, familie și colegi, și le sunt tare recunoscător pentru sprijinul enorm.
Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru” a primit diploma Ambasadorului la aniversarea a zece ani de la înființare, în 2015, înainte de Premiul MOFA. Momentul de la Gala de acum a fost special pentru mine, deoarece a fost prima distincție individuală.
În ce fel considerați că s-a schimbat relația România–Japonia în ultimii 20 de ani și cum a contribuit Centrul la această evoluție?
Lucrurile s-au schimbat fundamental în ultimii 20 de ani, Japonia devenind pentru România, de la un simplu partener comercial la unul dintre cei doi parteneri strategici din regiune, și principală destinație a exporturilor noastre în Asia. Volumul schimburilor comerciale a crescut de câteva ori, atingând noi recorduri, s-a diversificat semnificativ, iar în ceea ce privește investițiile, nume mari au intrat pe piața românească.
Și, ca o dovadă că asistăm la un trend ce se va menține crescător, am participat săptămânile trecute la deschiderea unui Japan Desk în România, în cadrul uneia dintre cele mai mari firme de consultanță din lume, una dintre cele patru așa-numite „Big Four”.
Nu aș putea evalua exact contribuția Centrului nostru, dar faptul că sute de tineri care ne-au trecut pragul ocupă acum poziții importante în companii multinaționale, entități guvernamentale (din străinătate, nu doar de la noi), mediul academic, unii dintre ei ne sunt acum sprijin, acordând burse pentru noile generații, mă face să spun că poate am fost și noi o mică părticică.
„A fost un efort supraomenesc să deschidem porți, dar am reușit!”
Centrul „Angela Hondru” a devenit primul centru de acest tip din România. Care au fost cele mai mari provocări la început?
Încă ne confruntăm cu unele dintre acele provocări, care țin de mentalitățile de la noi. Deși suntem o entitate nonprofit, parte a unei instituții de învățământ acreditate, oferim cursuri la prețuri modice sau gratuite, acces gratuit la evenimente culturale și științifice, există încă, destul de des, o barieră atunci când vine vorba de comunicare și ieșirea din bulă. Multă lume ne tratează ca și cum am fi o companie, și încă una care ar trebui să dispună de bugete de marketing.
Apoi, când vine vorba despre schimburile academice, și acum îmi aduc aminte de prima discuție avută cu reprezentantul Ambasadei pe acest subiect: „Hmm, suntem privați, nu suntem o facultate de limba japoneză (a se citi – nu există precedent) – muzukashii desu ne…”.
A fost un efort supraomenesc să deschidem porți, dar am reușit. Am devenit una dintre primele universități care a realizat schimburi de studenți și profesori folosind fonduri Erasmus+, în domenii noi la acel moment: economie, relații internaționale, computer science, marketing, turism etc.
Sute de participanți urmează anual cursuri de limba japoneză. Ce credeți că îi atrage cel mai mult pe români către Japonia?
Aș spune că depinde de generație atunci când vorbim despre elemente concrete (cei mai în vârstă erau atrași de rigoarea artelor marțiale, cei mai tineri de manga, anime, cosplay etc.), dar ceea ce unește sunt valorile fundamentale: seriozitatea, lucrul bine făcut, respectul (pentru oameni, natură), reziliența. Nu există „merge” și așa la japonezi.
Ați organizat de-a lungul anilor evenimente dedicate ceremoniei ceaiului, ikebanei, kimono-ului, taiko-ului sau aikido-ului. Care dintre aceste activități crează cea mai puternică legătură emoțională cu publicul român?
Ați amintit aici doar o parte dintre evenimentele dedicate culturii clasice sau artelor marțiale, dar aș spune că, dacă ne uităm atent la numărul de participanți la East European Comic Con sau la numărul de cumpărători de manga din librării (și nu doar în engleză, avem și două edituri care publică manga în limba română), cultura pop pare motorul numărul unu.
Pe de altă parte, nu m-aș limita doar aici. Cursurile noastre de ikebana, ceremonia ceaiului sau kitsuke se desfășoară seara sau în weekend. Avem săli pline tot timpul. Membrii trupelor de taiko sau de dans nu sunt studenți la arte, ci elevi, studenți sau adulți cu servicii în cu totul alte domenii; repetă săptămânal din pură pasiune.
CITEȘTE ȘI: FĂRĂ LIMITE! Feras Sarmini, artistul a cărui inimă bate doar pe ritmuri muzicale
Clubul nostru partener de la aikido și-a deschis recent propriul dojo într-o sală generoasă, unde pot încăpea practicanții de toate vârstele. Aș spune că legătura emoțională puternică este cu Japonia, indiferent de domeniu.
Cunoașterea nu are vârstă
Cum a evoluat profilul studentului interesat de studiile japoneze față de anul 2005?
O întrebare foarte interesantă, din nou. Cele două grupe cu care am deschis primul nostru modul, în luna mai 2005, erau formate exclusiv din studenți în căutare de noi oportunități, și care descopereau, în marea lor majoritate, la noi, Japonia. Acum, profilul este unul mult mai complex: avem cursanți elevi de gimnaziu geniali, studenți și masteranzi care se pregătesc pentru burse viitoare, specialiști din ONG-uri sau companii etc.
Și, pentru că vorbeam despre limita inferioară de vârstă, pot spune că, în ceea ce privește limita superioară, aceasta nu există. Decana de vârstă a cursului de ikebana se apropie de 80 de ani (cel mai tânăr practicant are doar 13) și reprezintă un exemplu de vitalitate și creativitate.
Care sunt cele mai importante lecții pe care cultura japoneză le poate oferi societății românești de astăzi?
O întrebare care ar necesita un răspuns foarte cuprinzător, pe care, din păcate, nu l-aș putea acoperi eu, aici. Aș oferi, însă, câteva exemple scurte. Pe japonezi, atunci când îi întrebi ce mai fac, pentru a nu perturba starea de spirit a celuilalt, vor răspunde mereu că fac bine sau, în cel mai rău caz, așa și așa, dar numai în cazuri și condiții extrem de rare.
Poate ar fi bine să învățăm să nu ne mai plângem atât de mult. Apoi, în aceeași idee, unul dintre proverbele japoneze pe care le menționez cel mai des este „cazi de șapte ori, te ridici de opt”. Japonia are cutremure dese, erupții vulcanice, taifunuri, tsunami, alunecări de teren, pământ neroditor, și totuși nu se plânge atât de des ca noi. Noi suntem mult mai norocoși din perspectiva condițiilor de mediu. Japonia a învățat să se bucure de frumusețea trecătoare (mono no aware) și să celebreze fiecare moment fericit (ichi go ichi e).
CITEȘTE ȘI: FARĂ LIMITE! Mariano Castro, un soldat al artei care luptă pentru o lume mai bună
Premieră națională în învățământul universitar
Lansarea primului program de master cu dublă diplomă Japonia–România este o premieră națională. Cum a luat naștere acest parteneriat cu University of Hyogo?
Parteneriatul cu University of Hyogo a luat naștere în cel mai puțin așteptat moment, și anume în timpul pandemiei de coronavirus. În mare măsură, acest parteneriat i se datorează doamnei profesor Carmen Tămaș, unul dintre cei mai apreciați și activi profesori din mediul academic nipon.
Am început cu o simplă discuție legată de o colaborare cu privire la schimburile de studenți și profesori, și care s-a dezvoltat extrem de rapid datorită deschiderii arătate de conducătorii celor două universități, prof. univ. dr. Costel Negricea și domnul președinte Makoto Kosaka.
Nu este doar o premieră națională, pentru University of Hyogo este chiar o premieră europeană. Ținând cont de interesul stârnit cu privire la programul de masterat cu diplomă dublă, încă din primele zile, avem speranța că va fi un proiect de mare succes.
De ce a fost important ca programulacesta să combine businessul și antreprenoriatul cu dimensiunea interculturală?
Atunci când vorbim despre relații de afaceri între parteneri internaționali, dimensiunea interculturală este, de fiecare dată, o componentă esențială a unui demers de succes. De la momentul primelor întâlniri, trecând prin negocieri, semnarea contractelor și, apoi derularea afacerilor, comunicarea interculturală este parte esențială. Sunt companii multinaționale bine cunoscute care au eșuat tocmai pentru că au ignorat sau gestionat prost dimensiunea interculturală.
Japonia a învățat că resursa umană este singura pe care se pot baza
Ce diferențe majore observați între modelul educațional japonez și cel românesc?
Cred că am putea discuta foarte mult, doar pe această temă. Una dintre premisele de bază ale deschiderii CSRJ-AH a fost tocmai importarea unor elemente constructive de la japonezi.
Așa cum menționam mai devreme, spre deosebire de noi, japonezii nu se pot lăuda cu prea multe resurse naturale. De aceea, resursa umană este singura pe care se pot baza, și de aici interesul constant acordat educației de către stat și societate în ansamblul ei. În timp ce România se poate „lăuda” cu unul dintre cele mai mici procente din PIB, în cadrul UE, destinate educației, în Japonia sumele alocate de stat pentru fiecare elev/student sunt mult peste media la nivel mondial. Și pentru a nu mă opri doar la elementele macro, aș da și câteva exemple de la „firul ierbii”.
Eu cred că în România nu avem o problemă legată doar de educație, ci una mult mai profundă, care ține de valori fundamentale. Și nu mă refer aici doar la copiatul la examene sau proverbialele „pile”, ci la întreaga relație a societății cu ceea ce înseamnă școala și educația copiilor. Închipuiți-vă că am pune în România copiii de școală primară să spele pe jos sau să șteargă praful în sala de clasă. Sau să ducă gunoiul, să pregătească masa de prânz etc. Acolo nu există personal de serviciu decât pentru spațiile comune, și asta mi se pare esențial pentru a învăța copiii să respecte munca și efortul celor din jur. Greu, încă de aplicat la noi, și nu din cauza celor mici.
Programul de studii care deschide poarta către Japonia
Care sunt avantajele reale pentru un student român care va studia atât în România, cât și în Japonia?
Aș începe aici cu câteva remarci de apreciere pentru colegii implicați în acest proiect, de la ambele instituții. Să începi un astfel de program nu este deloc ceva ușor, din foarte multe puncte de vedere. Pentru a fi un program recunoscut de ambele ministere sunt reguli multe de respectat, și deloc asemănătoare. Am să vă menționez doar câteva aspecte, de bază: în România avem sistemul Bologna, în Japonia avem un model asemănător celui american (deci număr de ani de studiu diferit, punctaj și credit acordate diferit); în România este obligatorie susținerea lucrării de disertație, în Japonia, nu; de aici, altă problemă – cine va conduce realizarea lucrărilor de disertație? Profesor de aici, în cotutelă cu profesor de la Hyogo etc. Termenul de autonomie universitară este, de asemenea, aplicat diferit la noi față de universitățile nipone. Noi avem un număr de materii obligatorii ce trebuie să se regăsească în curriculum, recomandate de Ministerul Educației. De aici, flexibilitate mai mică în timpul negocierilor privind lista materiilor șamd.
Așadar, studenții ce vor opta pentru acest program vor fi primii care vor beneficia de o diplomă dublă, tocmai ca urmare a acestui efort îndelungat de a trece peste toate aceste obstacole.
Apoi, în contextul actual, sumele acordate pentru schimburi de studenți sau burse internaționale nu mai sunt priorități naționale, așa cum se întâmpla înainte de pandemie. Un astfel de program oferă, la București, o poartă ușor de accesat, către Japonia, tuturor celor interesați din spațiul european, și nu numai.
Bineînțeles, ar mai fi de amintit toate avantajele oferite de un program de studii internațional: acces la cursuri predate de profesori străini, cu o viziune și experiență diferite, provenind dintr-o universitate de elită, colegi proveniți din toate colțurile lumii etc. Toate acestea, la un preț accesibil.
Există deja interes din partea companiilor japoneze pentru absolvenții acestui program?
Da, există. Și am un exemplu relevant aici: o mare corporație nipono-americană ne-a invitat deja să organizăm o prezentare la sediul companiei despre acest program nou.
Universitatea Româno-Americană are în prezent 17 parteneriate cu universități japoneze. Care este următorul obiectiv major în dezvoltarea relației academice cu Japonia?
De-a lungul timpului am reușit să setăm împreună cu partenerii noștri din Țara Soarelui Răsare numeroase noi borne: schimburi academice, fonduri Erasmus+, stagii de practică pentru studenți români în Japonia, și japonezi în România etc. Există numeroase obiective deja stabilite, o parte încă nu le pot divulga. Pot spune, însă, că majoritatea au legătură cu cercetarea.
Cum vedeți viitorul studiilor asiatice în România în contextul creșterii influenței economice și tehnologice a Asiei?
Trăim acum schimbări istorice și prefigurarea unei noi ordini planetare. Cei care ne urmăresc știu faptul că am avertizat asupra acestor schimbări, și a creșterii importanței Asiei, încă de la înființarea Centrului. Având în vedere atât valorile comune, cât și provocările geopolitice, în ciuda distanței geografice, cred cu tărie că relațiile dintre România, Japonia și Republica Coreea vor fi din ce în ce mai strânse. Și nu doar datorită parteneriatelor strategice. Iar componentele cercetare și educație vor avea un cuvânt greu de spus.
Ce mesaj ați transmite unui tânăr care își dorește să studieze sau să lucreze în Japonia, dar consideră că acest obiectiv este prea îndepărtat?
L-aș invita la un ceai verde, la noi, la Centru. Aș avea nevoie de cel puțin o oră pentru a îi putea oferi exemple de succes, din diverse domenii, suficiente cât să îi dea curaj și energie pentru a începe să planifice chiar de a doua zi.
Autor: Isabela Nicolescu
Foto: Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru”
