Get this Widget

Recomandarea la Ordinea zilei: Povestea mea de Michelle Obama

0

Recomandarea la Ordinea Zilei este Povestea mea de Michelle Obama, carte adusă și în România de Editura Litera. Fosta Primă Doamnă a Americii vine în fața cititorilor săi cu o autobiografie fascinantă în care sunt prezentate într-un mod direct realitățile din viața unei femei puternice.

 „Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m‑a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi‑a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să‑mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m‑au învățat să descopăr ceea ce e important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce merită prețuit.”

Educația primită de la părinții săi, Fraser și Marian Robinson, a definit-o ca persoană. Iar mai târziu, evenimentele pe care le-a trăit i-au șlefuit caracterul.

Michelle Obama a copilărit în cartierul South Side din orașul Chicago, împărțind aceeași cameră cu fratele ei, Craig, în apartamentul de la etaj al familiei, jucându-se de-a prinselea prin parc. De micuță a fost învățată de către părinții săi să spunăîntotdeauna și fără teamă ceea ce gândește.

În ciuda faptului că niciuna dintre rudele sale mai apropiate, în afara fratelui ei,  nu avusese vreo experiență directă în privința facultăților, Michelle decide să dea admitere la Princeton.

Ajunsă în sălile de curs ale Universității Princeton, avea să descopere cum e să fii singura femeie de culoare dintr-o încăpere. Dar asta nu a împiedicat-o să-și finalizeze studiile și să debuteze în carieră. Așa a ajuns în biroul elegant dintr-un zgârie-nori de sticlă, unde a lucrat și a fost apreciată ca avocat corporatist – și unde, într-o dimineață de vară, și-a făcut apariția un student la drept, pe nume BarackObama. Această întâlnire i-a dat peste cap toate planurile pe care și le făcuse cu atâta minuțiozitate.

Povestea mea este cartea în care Michele Obama descrie pentru prima dată primii ani ai căsniciei sale, când încerca să găsească echilibrul între carieră și ascensiunea rapidă în politică a soțului ei. Mai mult, dezvăluie detalii intime din discuțiile pe care le-au purtat înainte de candidatura lui Barack Obama la președinție și impresii despre rolul pe care ea l-a jucat în campania lui electorală, ca o figură populară, dar și foarte des criticată.

De altfel, în Campania de prezentare a cărții, Michelle Obama a reamintit atacurile dure cărora a trebuit să le facă faţă în timpul campaniei electorale: “E un lucru care li se întâmplă femeilor de culoare, suntem transformate într-o caricatură (…) suntem diabolizate: cu furie, prea zgomotos, prea mult… Aşa că scoateţi-vă asta din cap. Spuneţi-vă: sunt bine aşa cum sunt“.

Cartea este scrisă într-un stil narativ grațios, presărat cu umor și o sinceritate neobișnuită. Michelle Obama ne oferă o poveste vie din culisele vieții ei, relatând secvențe neștiute despre lansarea istorică a familiei ei pe scena internațională, precum și din viața lor ca familie prezidențială, de-a lungul celor opt ani spectaculoși petrecuți la Casa Albă – în care și-a descoperit propria țară, iar America a descoperit-o pe ea.

Povestea mea transmite o lecţie de viaţă, insistând asupra importanţei educaţiei fetelor, temă care îi este în mod special foarte apropiată.Povestea mea ne poartă prin bucătăriile modeste din Iowa și prin sălile de bal de la Palatul Buckingham, prin momente de durere sfâșietoare și ambiție fără limite, aducându-ne aproape de sufletul unei figuri unice, inovatoare a istoriei, în timp ce se străduiește să trăiască autentic, punându-și forța și vocea în serviciul unor idealuri mai înalte. Spunându-și povestea cu sinceritate și îndrăzneală, ne aruncă o provocare nouă, celorlalți: Cine suntem și cine dorim să devenim?

Redăm mai jos un fragment din Povestea mea:

Când a venit vremea să ne interesăm de facultăți, Santita și cu mine ne‑am orientat amândouă spre școli de pe Coasta de Est. Ea s‑a dus să încerce la Harvard, dar a fost dezamăgită când un membru al comisiei de admitere a hărțuit‑o pe tema politicii duse de tatăl ei, când tot ce‑și dorea ea era să fie evaluată după propria persoană. Eu am petrecut un weekend în vizită la Craig, la Princeton, unde el părea să fi intrat într‑un ritm foarte productiv de jucat baschet, mers la cursuri și pierdut vremea la un centru din campus destinat studenților minoritari. Campusul era mare și frumos – o școală din Ivy League îmbrăcată în iederă –, iar prietenii lui Craig păreau destul de drăguți. Nu am stat mai mult pe gânduri. Nici una dintre rudele mele apropiate nu avusese vreo experiență directă în privința facultăților, așa că nu era prea mult, dacă era ceva, de discutat și de analizat. Așa cum fusese întotdeauna cazul, îmi închipuiam că orice îi plăcea lui Craig avea să îmi placă și mie și orice putea să realizeze el, puteam și eu.

Acestea fiind zise, Princeton a devenit prima mea opțiune pentru facultate. La începutul anului terminal la Whitney Young, m‑am dus la o primă întâlnire obligatorie cu consilierul școlar la care fusesem repartizată, să discutăm despre facultate.

Nu pot să vă spun prea multe despre consilier, pentru că, deliberat și aproape instantaneu, mi‑am șters această experiență din minte. Nu‑mi amintesc vârsta ei sau rasa, nici cum s‑a uitat la mine în ziua în care am intrat pe ușa biroului, plină de mândrie că eram pe cale să termin liceul în primele zece procente de la mine din clasă, că fusesem aleasă trezorier, că făceam parte din Societatea Națională de Onoare și reușisem să‑mi înving mai toate temerile cu care venisem, emoționată,

în clasa a noua. Nu‑mi amintesc dacă ea s‑a uitat pe foaia mea matricolă înainte sau după ce mi‑am anunțat interesul de a mă alătura fratelui meu la Princeton, în toamna următoare.

Este posibil, de fapt, ca în scurta noastră întâlnire consiliera să‑mi fi spus lucruri pozitive și folositoare, dar nu‑mi amintesc nimic. Deoarece, pe bună dreptate sau nu, mintea mea a rămas blocată într‑una dintre propozițiile spuse de femeia aceea.„Nu sunt sigură“, mi‑a spus ea cu un surâs protocolar, dar superior, „că ai material de Princeton.“

Judecata ei a fost pe cât de rapidă, pe atât de depreciativă, bazată, probabil, pe o evaluare sumară a notelor mele și a rezultatelor la teste. A fost o versiune, îmi imaginez, a ceea ce ea făcea cât era ziua de lungă cu o eficiență venită din practică, și anume să le spună elevilor din anul terminal unde le era locul și unde nu.

Sunt sigură că, în mintea ei, ea era singura realistă. Mă îndoiesc că s‑a mai gândit a doua oară la discuția noastră. Dar, așa cum am mai spus, eșecul este un sentiment instalat cu mult înainte să fie un rezultat real. Iar eu simțeam că exact asta îmi insufla ea – o insinuare a eșecului, cu mult înainte să fi încercat măcar să reușesc. Ea îmi spunea să‑mi cobor așteptările, ceea ce era reversul absolut a tot ceea ce îmi spuseseră părinții vreodată.

Dacă m‑aș fi hotărât să o cred, sentința ei mi‑ar fi sfărâmat din nou încrederea în mine, reînviind vechiul refren „nu faci suficient, nu faci suficient“.

Însă, trei ani în compania copiilor ambițioși de la Whitney Young mă învățaseră că valoram ceva mai mult. Nu aveam să las opinia unei singure persoane să distrugă ceea ce credeam că știu despre mine însămi.

Așa că mi‑am schimbat metoda fără să îmi schimb țelul. Aveam să dau examen la Princeton și la multe alte școli, dar fără vreun alt amestec al consilierului.

Am cerut, în schimb, ajutorul cuiva care mă cunoștea cu adevărat, domnul Smith, directorul adjunct și vecinul meu, care îmi cunoștea realizările școlare și, mai mult, îmi încredințase propriii copii. El a fost de acord să îmi scrie o recomandare.

Am fost suficient de norocoasă în viață ca să întâlnesc diverse tipuri de oameni extraordinari și realizați – lideri din întreaga lume, inventatori, muzicieni, astronauți, sportivi, profesori, antreprenori, artiști și scriitori, medici și cercetători în domenii noi. Unii dintre ei (nu suficient de mulți) sunt femei. Alții (nu suficient de mulți) sunt de culoare. Unii s‑au născut săraci sau au dus vieți pe care mulți dintre noi le‑ar considera nedrept de pline de adversități și, totuși, par să acționeze de parcă s‑ar fi bucurat de toate avantajele din lume.

Ce am învățat este că toți au avut pe cineva care, la un moment dat, s‑a îndoit de ei. Unii continuă să aibă armate gălăgioase de critici și de cârcotași gata să strige: „Ți‑am spus eu!“ la fiecare mic pas greșit sau eroare.

Zgomotul de fond nu dispare, dar cei mai de succes oameni pe care îi cunosc au găsit o modalitate de a trăi cu acest zgomot, bazându‑se pe oamenii care cred în ei și văzându‑și în continuare de țelurile lor.

Când am plecat din biroul consilierei de la Whitney Young clocoteam de furie, în primul rând, din pricina egoului meu rănit. Singurul meu gând în momentul acela a fost: „Lasă că‑ți arăt eu!“

Dar, mai târziu, m‑am calmat și m‑am întors la treabă. Nu am crezut niciodată că avea să fie ușor să ajung la facultate, dar am învățat să mă concentrez și să am încredere în propria poveste.

Am încercat să spun totul în eseul meu pentru admitere. În loc să pretind că eram extraordinar de intelectuală și că m‑aș potrivi perfect între zidurile încărcate de iederă de la Princeton, am scris despre scleroza multiplă a tatei și despre lipsa de experiență a familiei mele în domeniul educației superioare.

Mi‑am dat seama că făceam un efort. Dat fiind trecutul meu, acest efort era cu adevărat singurul lucru pe care aș fi putut să‑l fac.

Și, până la urmă, cred că i‑am demonstrat acelei consiliere ce voiam să‑i demonstrez, pentru că, șase sau șapte luni mai târziu, în cutia noastră poștală de pe Euclid Avenue a sosit o scrisoare prin care mi se anunța acceptarea la Princeton.

Părinții mei și cu mine am sărbătorit în seara aceea comandând pizza de la Italian Fiesta. L‑am sunat pe Craig și i‑am spus vestea cea bună urlând de fericire.

În ziua următoare, am bătut la ușa domnului Smith să‑i spun că fusesem acceptată și i‑am mulțumit pentru ajutor.

Nu m‑am dus niciodată la consiliera de la liceu să îi spun că se înșelase în privința mea – că, de fapt, aveam material de Princeton. Nu ne‑ar fi folosit nici uneia la nimic. De fapt, nu ei trebuia să‑i demonstrez ceva anume. Îmi demonstram doar mie.

Autor: Ștefania Enache
Foto: Litera/ Michelle Obama Facebook
Facebook Comments

Share.

Leave A Reply