Copiii de la țară, care cutreieră pe câmpuri și prin păduri, au învățat să evite „buruienile” înalte cu fructe ca niște perle negre care ademenesc fals pe neștiutori. „Nu mânca, sunt otrăvitoare!”, auzeam adesea în copilărie tovarășii de joacă, mai experimentați, admonestând pe cei care întindeau mâna după fructele mici de mătrăgună.
Mătrăguna, iarba codrului, împărăteasă (Atropa Belladona) plantă viguroasă, veninoasă, din familia Solanacee, cu flori brun-violete și cu fructe negru-vineții, lucitoare, crește prin păduri, tufișuri, tăieturi.
Rădăcina groasă și frunzele (Radix et Folium Belladonae) au un conținut bogat în alcaloizi: hiosciamina, atropina, scopolamina, beladonină. Alacloizi conțin și fructele care au un gust dulceag, grețos care declanșează accese de nebunie celor care le mănâncă, atrași de strălucirea lor aparte.
De fapt, în totalitatea ei, această plantă conţine, în cantitate mare, alcaloizi, care sunt puternic toxici, foarte otrăvitori.
Leacul din otravă
Utilizarea mătrăgunei, a extractelor sau a oricărui preparat pe bază de mătrăgună poate fi mortală fără îndrumarea medicului. De aceea, mătrăguna nu se va utiliza decât așa cum se prescrie și se administrează orice medicament periculos, adică în condiţii de maximă securitate.
În practicile medicinale, în vechime, frunzele de mătrăgună unse cu grăsime se puneau pe umflături. Cei care sufereau de friguri se legau cu ele la cap. Cu frunze aprinse se trata tusea, notează Valer Butură, în Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și enciclopedică, București 1979.
Maceratul din rădăcină era folosit pentru combaterea durerilor reumatismului.
Este o plantă medicinală importantă, având acţiune antispastică, antiasmatică, vasodilatantă. Se folosește în tratamente privind buna funcţionare a căilor biliare și urinare, astmul bronșic, ulcerul gastric și duodenal, boala lui Parkinson. Este utilizată și în tratarea bolilor cardio-vasculare, precum și în oftalmologie. Toate extractele din această plantă acţionează în mod radical asupra sistemului nervos.
Practici magice venite probabil de la vechii greci
Proprietățile plantei au generat credințe și întrebuințări în practici magice străvechi, cu largă răspândire pe tot cuprionsul Europei. Numele popular cel mai frecvent, acela de mătrăgună probabil și unele întrebuințări vin din tradiția veche mediteraneană greacă.
Culesul plantei se făcea, în funcție de scopul urmărit după anumite rânduieli, reminiscențe din rituri vechi păstrate fragmentar, sporadic, pe care le cunoșteau numai puține femei.
În general, culesul plantelor magice cere o anumită specializare din partea celor care se ocupau de acest domeniu, un timp anume, un loc specific, precum şi o dată anume a anului. Dintre toate plantele magice mătrăguna necesită cele mai multe rigori la cules, prelucrat, întrebuinţat. Victor Kernbach, unul dintre cercetătorii importanţi ai mitologiei româneşti, subliniază în Universul mitic al românilor, Bucureşti, Editura Lucman,:”Culesul plantei nu se face la întâmplare, ci se supune unui ritual riguros, culegătorul având obligaţia curăţiei erotice, a tăcerii, a tainei şi singurătăţii şi trebuind să culeagă mătrăguna numai cu dinţii, la lumina lunii pline; acest act se plăteşte, sacrificial, cu pâine, sare, zahăr şi vin. Fata care alege mătrăguna întâi dansează în jurul ei (uneori dansează chiar în cupluri). Mircea Eliade, care s-a ocupat analitic de acest cult popular complex, remarcă: „Virtuţile magice ale mătrăgunei explică într-un anumit sens destinul ciudat al acestei plante.”
Autor: Corina Gheorghe
Foto: Arhiva Ordinea Zilei
