Praznicul Bunei Vestiri, rânduit de Biserica Ortodoxă pe 25 martie, este închinat dragostei nemărginite a lui Dumnezeu față de creație, încât a trimis în lume pe Însuși Fiul Său pentru a oferi calea de mântuire neamului omenesc.
Este o sărbătoare de conciliere a creației cu Creatorul, o sărbătoare a smereniei și a unei alegeri liber exprimate: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” spune Fecioara Maria.
Fecioara Maria este o prezență discretă în Sciptură, dar are un rol special, care rezultă din natura personalității sale unice, ca mamă a lui Mesia și martoră directă a evenimentelor impresionante săvârșite de Fiul ei, consemnate în Evanghelii.
Avem proorocia lui Isaia:„Pentru aceasta Domnul meu vă va da semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14) și strădania dreptului Simeon de a traduce corect în limba greacă această proorocie, strădanie pentru care a fost îngăduit să traiască să vadă împlinirea ei (Luca 2, 26).
Sfintele Evanghelii ne oferă unele indicii despre modul de gândire și comportament al Maicii Domnului: și-a crescut Fiul în cadrele comune ale oricărei familii iudaice de la vremea aceea, care cerea, printre altele, de la copii supunere și ascultare față de părinți. Ea spunea Pruncului său, atunci când era cazul: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi” (Luca 2, 48).
Pe de altă parte, Iisus nu a manifestat niciodată neascultare față de părinții Săi: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus” (Luca 2, 51). Ea a are un rol important în inaugurarea activității publice a lui Iisus Hristos (Ioan 2, 1-12), la nunta din Cana Galileei.
Evanghelistul Ioan o prezintă pe Maica Domnului și la momentul răstignirii Fiului ei, când este încredințată spre ocrotire „ucenicului iubit”: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19, 26). De remarcat este că, Maica Domnului nu este amintită cu numele ei, Maria, ci prin expresia: „mama lui Iisus”.
Revenind la Buna Vestire, Dumnezeu a trimis pe îngerul Gavriil la Nazaret, oraș din Galileea, către Fecioara Maria, care după tradiția părinților bisericii, era de patru luni logodită cu Iosif. Îngerul, intrând în casa ei a zis: „Bucură-te ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei”. Iar Fecioara, după oarecare tulburare și temere răspunse cu umilință „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” și îndată cu cuvântul îngerului și cu umbrirea și venirea Duhului sfânt, a zămislit în curatul său pântec pe Fiul și Cuvântul Lui Dumnezeu (Luca I, 26-38)
„Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”
Înalt Preasfințitul Bartolomeu Anania, explică: „Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu.
Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s-o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr-însa.
Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într-însa setea universală de libertate. (…)
Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într-un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într-un anume context social şi într-un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. În această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. (…)
E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei.
La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă!
O dramă ce se născuse dintr-un singur cuvânt: Fie!
Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, -jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr-un singur cuvânt: Fie!
Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii.”
Părintele, Sofian Boghiu, canonizat și proclamat Sfânt de Biserica Ortodoxă Română, ne îndeamnă a o cinsti ca pe Maica lui Dumnezeu, așa cum ne învață și cum cântă sfânta Biserică.
Sfântul Sofian ne arată ce spune „Învățătura de credință”: „S-a facut om desăvârșit cu toate părțile Sale, cu trup omenesc și suflet cuvântător, unite cu dumnezeirea în una și aceeași Persoană. El era și om adevarat și Dumnezeu adevărat. Faptul că Sfânta Fecioară Maria s-a învrednicit a fi Maica lui Dumnezeu (…), reparând greșeala stramoașei noastre Eva, cea de demult, născând pe Mântuitorul Hristos, ne îndeamnă a o cinsti ca pe Maica lui Dumnezeu, așa cum ne învață și cum cântă sfânta Biserică.
De asemenea, faptul că înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere a rămas Fecioară curată, este al doilea motiv pentru care noi, creștinii, o cinstim pe Maica Domnului, de-a pururea Fecioară. Prin lipsa de păcate personale, în afară de păcatul originar — moștenit de la părinți și de care a fost curățită în ziua Bunei Vestiri, ca astăzi, îndată ce a primit să devină Născătoare de Dumnezeu, prin acel cuvânt «Fie după cuvântul tău» — Maica Domnului se află la hotarul ce desparte creatura de Creator. Ea este «înălțime neajunsă de gândurile omenești», cum o cântă Acatistul ei, și «adâncime nevazută de ochii îngerești», purtătoarea curației, arătarea Duhului Sfânt și începutul făptuirii duhovnicesti. Este modelul desăvarșirii și al sfințeniei, modelul către care trebuie să tindă întreaga fire creată“.
Așa că Sfântul Sofian ne îndeamnă să: „O cinstim pe Maica Domnului și ne rugăm ei, pentru ca tot ce am pierdut prin Eva, adică nevinovația, raiul, harul, familia sfântă, pe Însuși Dumnezeu, le-am redobândit, sau le putem redobândi prin Maica Domnului.”
