Despre primul roman pe care l-a publicat, Cristian Ghica spune că îi place și acum „cu mici modificări”. E un perfecționist! Așa a fost mereu.
L-am cunoscut cu mulți ani în urmă, în redacția Jurnalului Național. Se ocupa de investigații, dar scria cu o plăcere „nebună” reportaje. Face parte din acea generație de ziariști pentru care cuvântul are cu adevărat „greutate”.
Lecția jurnalismului învățată în anii de muncă prin redacțiile unor publicații care au făcut istorie în România l-a format ca om și i-a dat posibilitatea să se descopere filă cu filă. Astăzi „Cristian Ghica este o idee care se definește continuu și care își caută aripile”.
Când te-am cunoscut, prin `96-`97, erai jurnalist de investigații. Ce s-a schimbat între timp în viața ta?
Totul. În primul rând kilogramele, acum nu mai sunt prieten cu cântarul. În al doilea rând, mi s-a schimbat percepția asupra vieții odată cu apariția celor doi copii. Copilul are puterea să îți modifice traseul. Ideea de copil, nu neapărat el ca personalitate. Pentru că personalitatea lui este în formare și tu faci parte din acest proces, ești formator. Copiii simt asta, tu o trăiești. Și nu știi exact ce să faci. Meseria de părinte este una care se învață de la o zi la alta. Ce s-a schimbat? Prietenii, cunoscuții, viața socială, totul s-a transformat în altceva care a necesitat o adaptare violentă. Faci multe lucruri care nu îți plac, muncești, te sacrifici, te modifici. În schimb, simt că am rămas același pe interior. Preocupările din singurătate sunt aceleași ca și valorile în care cred. Tot ce știu este că trăiesc cu mine însumi în aceeași armonie ca atunci când m-am apucat de scris, în adolescență.
Când l-ai descoperit pe scriitorul Cristian Ghica?
Încă nu l-am descoperit. Știu unde este, știu ce trebuie să fac pentru a ajunge la el și sunt aproape de el. Important este că merg pe drumul cel bun. Am mers mereu pe drumul ăsta încă din liceu, când mâzgăleam caiete cu poezii și gânduri, apoi, la începutul anilor `90, când am început să trimit scrierile mele la reviste și la concursuri de literatură. Am primit câteva diplome, cu care mă mândream, dar am lăsat totul în urmă când m-am angajat în presă, iar diplomele le-am pierdut. În anul 2000 am renunțat să mai scriu la ziar deoarece salariile erau mici, iar primul meu copil abia se născuse.
Un prieten lucra în publicitate și am pornit, cu ajutorul lui, pe această cale. Nu am mai scris nimic. Am învățat tot ce am putut despre publicitate și producția publicitară și lucrez de atunci în domeniu. Timpul îmi permite să îl descopăr în fiecare zi pe scriitorul din mine și aici trebuie să recunosc meritul soției mele care este dedicată copiilor și se ocupă de ei. Astfel, sunt liber să scriu. Nu știu cum să-i mulțumesc, dar cred că simte ce se petrece cu mine și mă înțelege.
Care a fost prima carte publicată și de unde ți-a venit ideea de a o scrie?
Prima carte a fost romanul ROCKescu, apărută în 2014. Am publicat-o singur: conceptul meu, grafica mea, machetare, prepress, corectură, banii mei. Au citit-o câțiva prieteni înainte de a o tipări și mi-au zis că merge. Am avut încredere în această carte pentru că nu mai scrisese nimeni despre o gașcă de adolescenți care iubesc muzica și se definesc prin ea. De aici a pornit ideea. Mai ales că rockerii au fost și sunt priviți ca ceva extra-social, oamenii încă au prejudecăți despre plete și lanțuri atârnate la blugi. Și a avut succes, mai ales printre tineri, și asta o spun deoarece am primit mesaje pozitive. Acum, la recitire, îmi dau seama că ar putea fi îmbunătățită, dar, deocamdată, asta este.
La ce lucrezi acum?
Lucrez la un volum de poeme care o să apară în toamna anului 2018 și scriu proză scurtă. Se pregătește o antologie și sper să fie incluse și textele mele.
Abordezi atât proza cât și poezie. Care gen e mai aproape de sufletul tău?
Este dificil să fac un clasament. Ca cititor aș putea să spun că poezia îmi este mai aproape, dar ca scriitor îmi este greu. A scrie este la fel și pentru poet și pentru prozator. La un moment dat nu contează ce scrii, starea este aceeași. Literatura are mai multe genuri de abordare, dar nu are decât un gen de trăire.
Se poate trăi în România din scris?
Eu cred că da. Vorbesc din punctul de vedere al celui care nu trăiește din scris. Dar vreau să cred că se poate trăi dacă te dedici scrisului și scrii bine. Este și asta o meserie care se deprinde, te obișnuiești cu ea, o înveți și, dacă mai ai și talent, poți să reușești. Un scriitor nu trăiește neapărat din drepturile de autor câștigate în urma cărților vândute, ci trăiește din ceea ce scrie acolo unde se caută scriitura lui.
În România și peste tot în lume este nevoie de oameni care știu să scrie și asta nu se va pierde. Dar mai este și mitul că nu se trăiește din scris la noi, ori sunt mulți scriitori care trăiesc din scris, fie că lucrează la ziare, fie că lucrează în publicitate, unde au ceva de spus. Nu scriu romane sau poezii, scriu ce li se cere și sunt plătiți în așa fel încât să li se asigure confortul necesar pentru elaborarea următorului volum. Sunt și cazuri în care scriitorii nu-și vând cuvintele și de aici pornește sintagma că în România nu se trăiește din scris. Ori cel care creează personaje, lumi, idei, cred că trebuie să se adapteze la lumea din jurul său și să-și asigure traiul. Bine, ideal ar fi să trăiască din vânzarea unei singure cărți, dacă este bună, dar încă nu trăim în acea lume. Așa că fiecare face ce poate.
Cât de greu a fost să convingi o editură că merită să-ți publice primul volum? Cine te-a ajutat în demersul tău?
Nu m-a ajutat nimeni. Am scris, am trimis la edituri și am așteptat. Este groaznic să aștepți. Mori în fiecare zi câte puțin. Îți pierzi încrederea în tine. Vezi că alții publică și începi să te întrebi dacă ești făcut pentru asta, dacă într-adevăr ai ceva de spus, dacă știi să comunici și multe altele, care îți fac nopțile albe. Nu ai nicio bază pe care să te sprijini. În acea perioadă de așteptare am fost rătăcit, nu mai știam cine sunt. Și nici nu am putut să scriu. Cred că toți avem nevoie de confirmare, așa suntem alcătuiți, dacă nu ne spune cineva că facem bine ceea ce facem, ne pierdem.
Editura Junimea din Iași mi-a răspuns că îmi publică un volum de poeme, „nezeu trăiește la bloc” și am început să mă îndrept. Apoi mi-au răspuns că o să îmi publice și romanul „Șmecher cu carte”, care a apărut în toamna lui 2017. Am primit ceea ce am așteptat, acum nu am decât să scriu în continuare.
Ne poți vorbi puțin despre cărțile pe care le-ai publicat deja?
Rockescu, primul roman, îmi place și acum, cu mici modificări. După această carte, am frecventat Cenaclul de urgență, unde am citit din ea, dar am citit și poezii mai vechi, pentru că era un cenaclu axat în special pe poezie. Daniela Toma, poeta care a înființat cenaclul, mi-a zis că îi plac poeziile mele și mi-a propus să publice o carte. Așa a apărut „Cea mai frumoasă poezie”, o carte cu poemele mele vechi. Am fost încurajat și de poetul Vali Orțan, care mi-a insuflat încredere în mine. Apoi, a apărut „Istoria iubirii”, tot la editura Art Creativ, tot poeme mai vechi.
Cu aceste două volume am încheiat o etapă a poeziei. Am trecut la altceva, am început să scriu din nou poezie și așa s-a născut „nezeu trăiește la bloc”, manuscris publicat de Junimea.
Apoi am câștigat premiul „Fănuș Neagu” cu un manuscris de proză scurtă, iar editura Rafet din Buzău mi-a publicat volumul „Mesajul scriitorului”. Și a urmat romanul „Șmecher cu carte”, care este o poveste din lumea hoților, pușcăriașilor, cu accent pe respect și onoare, dar și cu tentă mistică.
Pentru mine literatura este vie, crește, evoluează, prinde alte forme și trebuie să fiu pe fază, să evoluez odată cu ea. Încerc. Sper să reușesc.
Ce urmează?
Urmează proză scurtă, urmează poezie și urmează un roman de care sper să mă apuc în curând. Mă urmărește zi de zi, îl construiesc, îi dau formă, gândesc personajele, acțiunea, faptele. Nu scriu nimic înainte de a avea o configurație acceptabilă a întâmplărilor, iar când mă apuc de scris, scriu neîncetat până îl termin. Cam așa funcționez. Mai departe, o să vedem. O să încep iar cu trimisul la edituri, cu angoasele și caderile. Cel puțin acum am experiență la așteptări, sper să nu fie ca la început.
Mai cochetezi cu presa? Cum ți se pare că s-a transformat jurnalismul din România în ultimii ani?
Jurnalismul nici nu prea mai există, decât pe ici pe colo. Bombă, nemaivăzut, nemaiauzit, asta este jurnalismul azi. Trecerea în online i-a făcut pe mulți sa adopte titluri care te atrag către un conținut sărac. Cred că este și cererea editorilor să aibă vizualizări, trafic, că altfel nu ești bun. Știrile nu mai sunt verificate ca în anii `90, când alergam și o săptămână să ne fie confirmate informațiile, acum ai prins știrea, îi dai drumul imediat. Este periculoasă presa online, creează emoții false, manipulează și dă dependență. Unii oameni cad în capcana titlurilor și cred tot ce citesc. Chiar și eu mă lipesc de unele articole, dar mai caut și alte site-uri, încerc să verific cât de adevărată este informația și nu părăsesc subiectul până nu îl confirm sau infirm. Presa online a pierdut stiluri jurnalistice, cum ar fi investigația sau reportajul. Mai fac puțini investigații. Reportaje deloc. Pe Viorel Ilișoi, cel care a închis ușa la departamentul reportaje, ar trebui să îl ducem la muzeu și să-l vizităm contra cost, pentru că este ultimul din specia lui și avem ce învăța de la el. Nu trebuie să îl pierdem, este un bun național. În general jurnalismul este pe cale de dispariție, mai ales că presa tipărită este pe moarte și este înlocuită de senzaționalism, un nou gen de presă. Dar, putem să alegem. Mai sunt câteva redute de jurnalism, însă sunt sub asalt.
Ce alte pasiuni ai în afară de scris?
Cititul. Este ca o boală. Cine s-a molipsit, nu mai scapă. Apoi lenevitul, nu știu dacă poate fi o pasiune, dar poate fi încadrată la pasiuni, dar nu neapărat lenevitul în pat, ci într-un șezlong, în natură sau într-o curte, cu ochii la verdeață și la cer. Genul ăsta de lenevit poate să fie o pasiune. Pasiune prin excelență, muzica este o continuare a sufletului uman, fără de care am fi săraci, umili. Eu ascult muzică în fiecare zi, câteodată mă trezesc cu o melodie între tâmple, pe care o fredonez toată ziua. Muzica bună nu are gen, fie că e rock sau blues, fie că e electronica sau new wave, fie că e clasică. Sau muzica lăutărească veche, incluzând doinele românești. De la muzică pornesc pasiunile, muzica ne leagă unul de altul și ne definește trăirile. Nu pot să respir fără muzică. O denigrez spunând că este pasiune. Este un fel de a fi. În rest, îmi place să merg la cârciumă cu prietenii, să vorbim câte-n lună și stele, să mâncăm și să bem vin alb.
Cine este acum Cristian Ghica și cum s-a schimbat el față de acum 20 de ani?
Cristian Ghica este un tip pe care îl știu din buletin de foarte mult timp. Cel real este doar o umbră a ceea ce știu ceilalți despre el, aici nu prea există, în viața de zi cu zi. În sine, Cristian Ghica este o idee care se definește continuu și care își caută aripile. Așa am fost mereu, un însingurat care nu știe încotro se îndreaptă, dar care dorește să afle. Nu așa suntem toți?
Despre ROCKescu
„O carte trăsnita și originală scrie Cristian Ghica, sub titlul (care nu spune multe cititorilor peste sau sub anumite vârste) ROCKescu. Avem de-a face, de fapt, cu o istorie din interior, narată la persoana I, a „măririi și decăderii rock-ului”, în România și în lume, al cărei merit esențial – în afara calității și expresivității narațiunii confesive – constă în faptul că, în realitate, cartea e mai mult decât o istorie subiectivă a unui gen muzical. Căci rock-ul nu e doar un gen muzical, e o stare de spirit și un epitom al libertății”, notează Răzvan Voncu, în „Luceafărul de dimineață”.
Din acest punct de vedere, ROCKescu face pandant (dincolo de diferențele majore ale convenției nonfictive) cu Muzici și faze, deja celebrul roman al lui Ovidiu Verdeș. Numai că între cele două narațiuni există o diferență majoră: în timp ce Tinuț, personajul-narator al lui Ovidiu Verdeș, este localizat în Bucureștii celei de-a doua jumătăți a deceniului ’70-’80, aventura pasiunii pentru rock a naratorului din ROCKescu începe într-un oraș de provincie, în a doua jumătate a deceniului următor, cu numai câțiva ani înainte de Revoluție. Schimbarea de mediu și de epoca istorică este esențială: în timp ce devenirea adolescentului din Muzici și faze este suspendată, auroral, pe un drum ce duce către cultura înaltă, relația tânărului din perioada de descompunere a comunismului și de devergondaj pseudo-democratic, de dupa 1989, cu mișcarea rock sfârșește într-o deziluzie: cea a consumerismului actual.
Romanul/amintirile/eseul lui Cristian Ghica se citește cu mare interes nu numai pentru povestea în sine – cea a unui tânăr care parcurge, odată cu fazele vieții sale, și fazele istorice ale mișcării rock –, ci și pentru inciziile autentice în straturile vieții cotidiene din România ultimelor trei decenii. O incizie nu doar onestă, ci și dezideologizată, care surprinde deopotrivă clivajele ultimilor ani ai comunismului (absurdul transformat în regulă, penuria de bunuri obișnuite, interdicțiile, abuzurile) și descompunerea idealurilor, care a urmat prăbușirii totalitarismului. Paradoxul a constat în aceea că, sub regimul comunist, rock-ul și valorile lui, deși considerate subversive (spiritul de libertate și inițiativa individuală, proveniența occidentală, estetismul ș.a.m.d.), au înflorit într-o existență subterană, în timp ce libertatea le-a ucis.Finalul nu constă într-o diatribă stângistă la adresa democrației și a economiei de piață, ci într-o invitație la meditație.
Maturul de astăzi, privind retrospectiv, ne îndeamnă să facem la fel și să ne întrebăm dacă nu cumva avem și noi o vină în această disoluție a valorilor în care am crezut. Dacă nu cumva și propria noastră comoditate, propriile noastre instincte de acumulare, de parvenire socială au avut un cuvânt de spus în deculturalizarea vieții publice și a societății românești. Dacă nu cumva am uitat prea repede și… pentru prea puțin. Chiar dacă neobișnuită și greu digerabilă pentru criticii care n-au ieșit din bibliotecă, ROCKescu este o carte frumoasă, bine scrisă, care cu siguranță merită atenția cititorilor.
Ioan Holban despre „nezeu trăiește la bloc. o carte cu care poți să prinzzzi muște”
Titlul, „nezeu trăieste la bloc. o carte cu care poți să prinzzzi muște” și majoritatea poemelor din volumul lui Cristian GHICA par a se citi în orizontul ludicului, jocului, câteodată suficient sieși, cu mărgelele de sticlă ale cuvintelor, stărilor, lucrurilor, poemelor, în joc prinzându-se și cartea însăși, notează Ioan Holban, critic literar.
Chiar de la primul poem, autorul se hârjonește cu propriul text precum mâțele lui Creangă cu motoceii în casa părintească de la Humulești, iar cartea e bună „sa prinzzzi muște”, ca la școala lui Nică și a Smarandiței, doar că jocul lui Cristian Ghica e într-un apartament dintr-un bloc din Drumul Taberei: „se dă fila cu filă și se utilizează fiecare cuvânt,/ pentru a beneficia de tot ce a vrut să spună fabricantul./ atenție! fabricantul nu este răspunzător/ pentru copacul folosit la această carte,/ răspunde numai de cuvinte ( mailto@balaceanca.ro )/ la finalul perioadei de funcționare,/ este interzisă aruncarea produsului/ împreună cu gunoiul menajer. / se va preda personal unei muște care bizâie în/ biblioteca vecinului./ uz intern: depresii, angoase, zboruri joase, contopiri./ uz extern: prins muște, dat după câini, bibelou,/ tăiat unghii pe ea./ se poate lăsa la îndemâna copiilor./ interzis!/ nu se fabrică avioane din foile cărții, mai vor și alții să/ zboare./ nu se spală de mână. nu se bagă în priză, nu se bat cuie/ cu produsul./ fabricat în Romania, drumul taberei, la bloc./ în timpul fabricării acestui produs, nu a murit nicio/ muscă./ zzzău!” („instrucțiuni de utilizare”).
Chiar dacă ludicul pare a fi prima dimensiune a poemelor cărții, prin jocurile și jucăriile lui Cristian Ghica adie tristețea, nostalgia, surparea; nu e, în fond, nici râs, nici măcar un zâmbet, e un rictus al necomunicării și golului creat de internet, al uitării caietului, pixului și mașinii de scris; computerul nu e un caiet cu linii, pixul nu are megabiți, iar la mașina de scris nu se pot primi și nici trimite mesaje: „caut save, dar nu găsesc,/ nu știu nici să tastez undo,/ caietul meu are doar niște linii,/ pe care nu știu cum să le accesez./ oare ce sistem de caiet e ăsta, fără bară de shortcut-uri?/ văd că are instalat dictando 1.1, encriptat în 24 de file./ a, m-am lămurit, e cu file,/ trebuie să accesez file, apoi open./ dar nu are mouse, să dau și eu un click/ dreapta/ și-un click stânga,/ că m-am pierdut de tot în sistemul ăsta de operare./ biții se ceartă între ei și/ sunt la un pas să fie devorați de megabiți./ caietul are multe bad-uri, trebuie să intru în bios,/ poate reușesc să salvez datele de pe hard-ul/ de un terra./… error loading operating system…/ cred că e virusat./ mă duc să-mi iau un pix,/ pentru că pe pix/ îl doare-n pix de megabiți” („caietul”).
Poemele lui Cristian Ghica nu sunt atât despre „ciocnirea civilizațiilor” (caietului cu computerul, telefonului fix cu iphonul), cât despre retezarea punților de comunicare între oameni – atomi care evoluează fiecare pe orbita lui, fără a se intersecta cu celalalt, aproapele din departele virtual, de neatins: „o singură vecină mai are telefon fix./ n-a vrut să renunțe la el,/ fata ei e în america/ și îi e dor de ea și zice că poate sună./ i-a adus fata și iphone, îl ține în vitrină,/ că nu se potrivește la outfit-ul ei./ stă pe fotoliu, lângă telefonul fix/ și ridica receptorul,/ poate o fi sunat,/ poate o fi cineva pe fir,/ poate o fi fata ei,/ poate o fi centralista/ sau o prietenă care nu i-a uitat numărul de telefon./ e doar tonul,/ și seamănă perfect la voce cu fata ei” („sună telefonul”); atât și astfel e relația între oamenii din civilizația „veche” și aceea „nouă”; suntem departe de civilizația comunicării din poezia lui Ioanid Romanescu, de exemplu.
Poezia lui Cristian Ghica e despre o viața aflată, parcă, într-o permanentă stare de conservare, când nu se întâmplă nimic sau, altfel, când fiecăruia i se întâmplă ceva și celălalt nu știe sau nu-i pasă: „relația mea cu ține este simplă:/ eu îți scriu ce mi s-a întâmplat și tu citești./ dacă îți spun ce mi s-a întâmplat,/ nu ai niciun motiv să nu mă crezi,/ dar știu că o să pui la îndoială./ dacă nu îți spun ce mi s-a întâmplat,/ nu ai niciun motiv să crezi/ că mi s-a întâmplat ceva deosebit,/ dar știu că ești curios./ și eu sunt curios,/ ți s-a întâmplat ceva zilele astea?/ de ce taci?/ nu așa se păstrează o relație./ uite, mie mi s-a întâmplat să scriu asta/ despre tine./ ție ce ți s-a întâmplat despre tine?” („relația”).
Prinsă în jocul tragic al (ne)comunicării, poezia lui Cristian Chica se dezvoltă pe ceea ce aș numi o poetică a vidului, existențial și semantic; tresăririle (cum e aceea a omului care bea șnaps, mănâncă fructe și zice că se trage din maimuță și care „într-o zi a ridicat un deget în sus/ și mi-a zis că știe cum se face omul”) vin, pare-se, dintr-o viață anterioară sau dinspre una viitoare, la fel de improbabilă.
Ce se întâmplă, însă, când, totuși, furnizorului de vid, computerului, i se închide robinetul? Viața năvălește să umple, în sfârșit, spațiul atâta vreme ocupat de nimic: „chiar acum mi-a picat internetul,/ nu tu mail, nu tu muzică./ dintr-o dată m-am rupt de ceilalți./ dar te am pe tine./ scoate și tu cablul de net și gândește-te la mine o clipă./ acum./ să știi, doar, că eu nu am corp,/ nu ocup spațiu fizic./ ocup doar iubire./ doar iubire./ iubire./ simți?” („iubire”); mai mult încă, scris/ cititul redevin o șansă, o alternativă „mișto”: „(recomandarea autorului: citește, rar, fiecare cuvânt)/ când citești aceste cuvinte/ eu/ mă gandesc la tine, / tu/ te gândești la mine,/ eu/ simt ce gândești despre ce citești,/ tu/ simți ce-am simțit eu când am scris./ eu/ te simt pe tine,/ tu/ mă simțti pe mine./ eu/ mă opresc aici,/ tu/ te oprești odată cu mine./ pe bune,/ n-a fost mișto senzația?” („contopire”).
Poligonul de încercare al acestei problematici care vizează, în fond, condiția umană de aici și acum se află în apartamentele și pe scara blocului din Drumul Taberei, unde, probabil, la apartamentul 50, locuiește poetul însuși; e multă mișcare acolo, sunt oameni și păsări, se întâmplă tot felul de lucruri, dar oamenii se agită orbește, sunt un fel de autiști, iar viața e asemeni golului de pe casa scărilor: poco, un „baiețel năzdrăvan” sta la etajul șapte și află că e prietenul imaginar al lui petru care stă tot la șapte, vecinul de la trei bea șnaps, se ametește și lasă să-i cadă „un sentiment pe jos”, un câine bolnav stă în scara pe unde miroase a tămâie, grațian, de la șase, plânge „după mă-sa”, în aerul condiționat și-au făcut cuib niște mierle și un pescăruș vine la mâncarea de pe pervaz, la șase stă un moă care se ceartă cu baba lui, alina plantează un măr în grădina blocului, la șapte stă „ideea” ioana, la scara blocului sunt doi îndrăgostiți, iar la ultimul etaj stă tușica maria, la patru stă un general care dă ordine nimănui, vecin cu o domnișoară care și-a luat câine, pe scară își face cuib o rândunică, iar, la unu, stă cineva care bate la mașina un haiku în care se adună esența relației de comunicare și a dialogului din mica, dar vioaia comunitate de la bloc: „qwertyuiop/ asdfghjkl/ zxcvbnm” („talent”).
Din blocul din Drumul Taberei sau din hotelul „apatia” de la care primește o ofertă specială („hotel apatia, cinci stele verzi./ vino cu această ofertă și/ beneficiezi de gratuități la depresii!/ camera cu vedere la cimitir!/ singuratate all-inclusive!/ bufet suedez cu medicamente din farmaciile/ internaționale!/ asigurăm transport cu perfuzii gratuite și girofar!/ nou: piscină cu angoase și șezlong cu insomnii!/ cumpără acum și primești o dramă cadou./ eu zic să nu te duci, nu au aer condiționat”), poetul trimite nimănui poeme și cărți (cu sensul originar: scrisori), cu emoția și singurătatea aferente; sau de o tristețe nesfârșită, cum e în acest poem antologic: „chiar acum o lună,/ a băgat în carcasa transparentă/ o poză de smartphone/ decupată dintr-o revistă de gadget-uri./ era o poză cu telefonul lui preferat,/ pentru că mama lui avea unul la fel./ seara a pus carcasa la încărcat lângă priză/ și a potrivit alarma pentru dimineață./ e șapte! i-a răsunat vocea mamei în urechi./ a plecat la școală cu ghiozdanul peticit,/ în buzunarul căruia a băgat telefonul de carton./ în pauza mare se uita prin meniul telefonului/ și toți erau invidioși când îl suna cineva./ colegii de clasă aveau telefoane normale,/ nu ca al lui, de ultimă generație./ azi, cineva l-a pârât că se joacă pe telefon în ora/ și învățătoarea i l-a confiscat./ atunci au aflat că era de carton și au râs de el./ lui i-au dat lacrimile și/ la sfârșitul orelor s-a dus la învățătoare/ să-și recupereze carcasa cu poza de smartphone./ chiar atunci el a auzit telefonul sunând./ știa că e mama lui./ învățătoarea i l-a dat./ știa că nu e mama lui./ fusese acum o lună la ea la înmormântare” („smartphone”).
Poezia lui Cristian Ghica e, înainte de toate, a unui mesaj fără echivoc: (Dum)nezeu trăiește (și) la bloc, uitați de computer, iphone, smartphone, taste, mouse, click, viruși, ram, sistem de operare, hard, (mega)biți și căutați, în debaraua cu lucruri de demult, caietul cu linii, pixul, cărțile și mașina de scris, citiți (cărți) și scrieți (pe caiet, cu pixul). A bon entendeur, salut!
Accesând următoarele link-uri puteți comanda cărțile publicate de Cristian Ghica:
- Șmecher cu carte
http://www.editurajunimea.ro/produs/smecher-cu-carte/
- nezeu trăiește la bloc:
https://www.facebook.com/nezeutraiestelabloc/
http://www.editurajunimea.ro/produs/nezeu-traieste-la-bloc/
- ROCKescu:
https://www.facebook.com/rockescu/
http://carturesti.ro/carte/rockescu-230828?p=1
- Cea mai frumoasă poezie:
http://cenacluldeurgenta.shopmania.biz/cumpara/cea-mai-frumoasa-poezie-cristian-ghica-41
- Mesajul scriitorului:
https://www.facebook.com/mesajulscriitorului/
Autor: Ștefania Enache
Foto: Ordinea Zilei
