Pe malul stâng al Oltului, cum vii dinspre Sibiu, chiar în locul în care râul își ia adio de la muntele cu care s-a înfrățit o mare parte din drum, stă pitită Mănăstirea Turnu, un loc cu totul special pe care l-am descoperit din întâmplare. Este un spațiu unic, ascuns sub Muntele Cozia, în care legendele, istoria și credința formează un tot minunat, de care nu ai cum să nu te îndrăgostești. Numele său vine de la un turn aflat pe stânca cunoscută ca „Piscul lui Teofil”. Turnul acesta a fost ridicat de legiunile romane cantonate în Castrul Arutela, localizat între Păușa și Căciulata. Totul a avut loc prin secolul al II-lea.
Sub îmbrățișarea naturii din jurul său, lăcașul de cult se oferă privitorului într-un spectacol de culori impresionante. Explozia de flori care abundă aici își dă un sentiment de acasă, de liniște, de obișnuit. Pacea este cea care îți cuprinde sufletul și te face să te oprești din goana cotidiană și să vrei să descoperi fiecare centimetru din acest spațiu în care natura și credința s-au contopit și au dat naștere unui colț de rai.
CITEȘTE ȘI: Călător prin România. Comori ascunse în cartierul Colentina din București
După o ploaie zdravănă care ne-a însoțit tot drumul, odată ajunși la Mănăstirea Turnu, am fost întâmpinați de un soare care se juca printre stropii de apă adunați pe frunze, petale, flori. Aerul mirosea a iarbă crudă, a parfum de trandafir, dar și a pământ reavăn. Din când în când, răzbea câte un iz de lumânare topită, de rășină și lemn tăiat.
M-a șocat amestecul de nou și vechi, de civilizație și sălbăticie curată.
Nu sunt o persoană profund religioasă, credința mea nu se compară cu cea a celor care merg frecvent la biserică, se roagă mult, se închină la icoane și la moaște. Dar locul acesta în care viețuiește Mănăstirea Turnu mi-a transmis un sentiment straniu, pe care inițial l-am pus pe seama emoției de a descoperi ceva nou. Ulterior, am conștientizat că există acolo o energie unică datorată credinței, dar și istoriei și legendelor care înconjoară zona.
Chiliile săpate în stâncă în numele credinței
Imediat ce am ajuns în curtea mănăstirii, privirea mi-a fost „furată” de un loc înalt, săpat în piatră. Mărturisesc faptul că nu știam nimic despre Mănăstirea Turnu.
Am văzut cum unii dintre oamenii aflați acolo urcau niște trepte abrupte, scrijelite în gresia stâncii, și dispăreau, pentru moment, în burta muntelui.
CITEȘTE ȘI: Călător prin România. Bisericile placate cu mozaic, moștenire milenară
Am urcat și eu și am ajuns în fața unei grote de câțiva metri. Nu era mai mare decât o cameră modestă a unei garsoniere confort III, dintr-un bloc comunist. Deși spațiul pe care îl ocupa era unul foarte mic, senzația pe care ți-o dădea era de imensitate, de infinit.
În momentul în care am intrat în chilie, am avut conștiința sacrificiului și dăruirii izvorâte din marea dragoste pentru Dumnezeu. Pământ și piatră pe jos, doar piatră pe pereți și pe tavan. Nimic altceva. Mi-am închipuit o rogojină pe care cel care locuia în această chilie se ruga îndelung sau își odihnea trupul. Și un blid mic din care sorbea apă și în care își înmuia pâinea uscată. Mirosul vechi al istoriei se contopea cu cel de tămâie. Iar senzație era că un om cu fața întoarsă spre perete murmură cuvintele unei rugăciuni. Pipăind piatra zidurilor interioare simți că atingi mâinile celor care cu sute de ani în urmă și-au făcut adăpost aici. Șocul de a sta într-un astfel de loc este imens. Tendința este de a te așeza ghemuit, într-un colț, și de a încerca să vezi cu ochii minții vremuri de mult trecute.
CITEȘTE ȘI: Călător prin România. Descoperă istoria, teatrul și realitatea Capitalei pornind de la Kilometrul o
Mă aflam în chilia sihastrului Daniil. Despre el se spune că a pus bazele acestui loc sfânt. L-a avut alături pe ucenicul său Misail nacealnicul, cel care a locuit în chilia alăturată.
Să simți sub tălpi și să pipăi piatra pe care acum sute de ani oamenii au săpat-o pentru a-și face adăpost, îți dă un sentiment de bucurie, de viață pur și simplu. Practic, realizezi cât de simplă este fericirea și cât de ușor ar trebui să le fie oamenilor să atingă o astfel de stare. Nu e nevoie de mult, de prea plin, de bogăție pentru a simți viața, pentru a te bucura de tot ce natura ne oferă.
În acest secol al XXI-lea, un secol al vitezei, al curselor pentru a avea, pentru a realiza, pentru a dovedi, e nevoie ca, din când în când, să ne întoarcem mult în timp pentru a putea vedea că, de fapt, viața e simplă, curată și nu cere prea mare efort din partea noastră.
În această grotă săpată în piatră, în care prin veacurile al XV-lea și al XVI-lea, Daniil a dus, mai bine de 20 de ani, o viață în pustnicie, primești brusc o lecție majoră. Aerul care te înconjoară te face să te scuturi și să revii cu picioarele pe pământ. Realizezi cât de meschine sunt problemele de care tu te plângi și îți dai seama că dorințele care te încercă uneori sunt fără sens și fără rost.
Între pereții acestei grote din piatră, în nopțile lungi și întunecate, Daniil a purtat un dialog tăcut cu Creatorul, încălzindu-se la adăpostul credinței profunde. N-a avut nevoie de mese opulente, de haine de brand, de bijuterii strălucitoare. Simplitatea a fost cea care l-a condus și i-a adus fericirea sublimă. Alături, în altă chilie săpată în stâncă, a viețuit ucenicul său Misail. Acești doi oameni, care prin credința lor uriașă au atins sfințenia, vin și astăzi cu lecții majore pentru noi toți. Sunt lecții ale simplității și ale modestiei.
CITEȘTE ȘI: Călător prin România. Descoperă ceramica fină de Batiz din patrimoniul muzeului din Deva
O istorie zbuciumată
Grotele săpate în munte, în zona Mănăstirii Turnu, sunt cu mult mai bătrâne ca lăcașul de cult. Istoricii care au cercetat regiunea susțin că chiliile sunt datate prin veacurile al XV-lea şi al XVI-lea.
Având în vedere că la Turnu prima biserică din lemn a fost ridicată la jumătatea secolului al XVI-lea, e lesne de înțeles că întâi au apărut chiliile și abia apoi s-a ridicat acest lăcaș de cult.
De fapt, legendele spun că cei care au pus bazele Mănăstirii Turnu sunt chiar cei doi sihaștrii despre care am vorbit mai devreme. De fapt, Misail a fost primul slujitor al bisericii din lemn cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” pe care chiar el a construit-o aici.
Poveștile păstrate peste timp vorbesc despre faptul că, pe la începutul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, mai mulți călugări de la Mănăstirea Cozia decid să se retragă în pustnicie și să trăiască într-o simplitate majoră. S-au adăpostit în chilii săpate în stâncă și în colibe din pământ și lemn.
Cei mai cunoscuți dintre sihaștrii au rămas Daniil şi Misail, în jurul lor dezvoltându-se o comunitate religioasă impresionantă. În timpul vieții lui Daniil, călugării trăiau în post și rugăciune, dar nu aveau o biserică în care să săvârșească slujbe. Așa că, atunci când i-a urmat, Misail a decis ridicarea unei bisericuțe din lemn cunoscută sub numele de „Schitu Turnu”.
Peste ani, pustnicii de la Turnu primesc ajutorul episcopului Râmnicului, Varlaam, care în 1676 ridică aici o biserică din piatră și cărămidă. Construcția este înălțată pe vechea temelie a bisericii din lemn. În semn de cinstire pentru cei doi sihaștri de la Turnu, sub biserica din piatră sunt așezate moaștele cuvioșilor Daniil și Misail.
Comunitatea de la Turnu se dezvoltă constant, iar între anii 1893-1901 este ridicată aici o clădire cu dublă funcționalitate, care dispune de o biserică generoasă ca dimensiuni, de o trapeză și de camere de locuit. Noua biserică are hramul „Schimbarea la față”, care avea să devină și hramul Mănăstirii Turnu.
Cu prilejul sfințirii noilor edificii, schitul este ridicat la rang de mănăstire canonică. Totul s-a întâmplat în 28 octombrie 1901.
Pentru cei obișnuiți să analizeze arhitectura construcțiilor ortodoxe, Mănăstirea de la Turnu iese din tiparele obișnuite pe care le întâlnim la bisericile românești. Explicația este una simplă și pleacă de la cel care a proiectat, la cererea Episcopul Argeșului Gherasim Timuș, noua construcție de la Turnu. Este vorba despre un arhitect polonez, stabilit la noi în țară. Tot el a fost cel care a executat și pictura care se caracterizează printr-un stil modernist. De asemenea, construcția nu este ridicată „pe rotund”, ci are formă dreptunghiulară.
De-a lungul anilor, ansamblul monahal a trecut prin multe evenimente plăcute și mai puțin plăcute. Cel mai nefericit dintre ele a avut loc în februarie 1832, atunci când a căzut pradă unui incendiu puternic. Flăcările au mistuit cinci corpuri de case cu 26 camere, două șoproane, trapeza veche, clopotnița, turla de la biserica mică, tâmpla cu toate icoanele și candelele. De asemenea, pictura interioară a fost grav afectată.
CITEȘTE ȘI: Călător prin România. Să descoperim împreună lumea colecționarilor de artă
Biserica, clopotnița și două case sunt refăcute în 1933, prin străduința episcopului Nichita Duma și datorită contribuțiilor credincioșilor.
Între anii 1935-1936, pictorul Dimitrie Belizarie este cel care realizează fresca nouă a ansamblului. Se pare că este una dintre ultimele lucrări realizată de cunoscutul artist, considerat un maestru al picturii bisericești și un adept și susținător al stilului neobizantin.
Nici perioada comunistă n-a fost una blândă cu Mănăstirea Turnu. În anul 1961, edificiul religios este desființat și transformat în Casă de odihnă pentru personalul Episcopiei Râmnicului și Argeșului. Totul se face în baza decretului 410/1959.
Peste ani, în 1975, se revine la statutul de schit în subordinea Mănăstirii Cozia, datorită demersurilor făcute de ieromonahul Teoctist Dobrin. Abia în 1988, are loc revenirea la statutul de mănăstire. Și acest eveniment se datorează tot ieromonahul Teoctist Dobrin, pe care episcopul îl recompensează ridicându-l la rangul de protosinghel.
CITEȘTE ȘI: Călător prin România. Amprenta arhitecturii comuniste în București
Viețuitorii de astăzi de la Mănăstirea Turnu duc un trai auster, ei nefiind consumatori de carne.
Vizitarea acestui vechi așezământ monastic este un bun prilej de reflecție. În plus, pelerinul care ajunge aici are ocazia să descopere bucăți însemnate din istoria acestor meleaguri. Regiunea abundă în locuri care merită vizitate, în jurul Mănăstirii Turnu fiind multe alte vestigii istorice pe care trebuie să le cunoaștem.
Autor: Ștefania Enache
Foto: Ordinea Zilei
CITEȘTE ȘI: Jurnalul unui pelerin la Muntele Athos. FOTO
