În a doua zi a lunii martie 1989, un brașovean a făcut un gest extrem în semn de protest față de regimul totalitar comunist. Liviu Cornel Babeș şi-a dat foc pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov. A fost o sinucidere politică uitată prea repede.
Înainte de a se autoincendia, Liviu Cornel Babeș a lăsat o pancartă pe care a scris: „Stop Morder! Braşov = Auschwitz”, mesaj destinat numeroşilor turişti străini aflaţi atunci pe pârtie.
Știrea sinuciderii politice din România a făcut înconjurul lumii datorită unor străini care au fost martori la eveniment. În acest mod, presa internațională a aflat de eroul-martir din țara noastră, care, în niște vremuri în care mulți români aleseseră tăcerea, a avut curajul să spună în modul său ceea ce îl măcina.
Revoluția din decembrie 1989 trebuia să-i facă dreptate, dar lucrurile nu s-a întâmplat așa, memoria sa fiind cinstită abia din 1997, atunci când prin Legea nr. 93 din 3 iunie 1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat erou-martir.
Zece ani mai târziu, printr-o altă lege, sunt acordate drepturi celor apropiaţi lui: „Moştenitorii de gradul întâi şi soţia supravieţuitoare ai eroului-martir Liviu Cornel Babeş beneficiază de drepturile prevăzute de Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 […]”. În 2007, pe 2 martie, a fost dezvelită o placă de bronz comemorativă în curtea Bisericii din Poiana Braşov.
Un erou care nu a mai avut răbdare
Și totuși, astăzi, ca și în urmă cu 32 de ani, sunt puțini români care știu cine a fost acest eroului-martir din Brașov.
Liviu Cornel Babeș a fost electrician la Trustul de Prefabricate din Braşov, pictor şi sculptor, înscris la Asociaţia Artiştilor Amatori.
Atunci când a comis tragicul său gest, nu împlinise încă 47 de ani. Era însurat cu Etelka Babeş şi avea o fetiţă, Gabriela.
Pe spatele ultimului său tablou, „Grota cu măşti”, pictat în februarie 1989, este scris „Ende” (Sfârşit)
Securitatea a mușamalizat repede totul. Mai mult, a blocat accesul la informaţii și a denigrat imaginea eroului Liviu Cornel Babeș, încercând să-l prezinte drept nebun.
O parte din adevăr a fost spus abia atunci când volumul „Martirul. Eseu despre torţa care a întunecat torţionarii” a văzut lumina tiparului, în 2004. Cartea, semnată de jurnalistul Mircea Brenciu și publicată de editura Capo Lavoro din Braşov, redă faptele așa cum sunt povestite de soția eroului-martir, Etelka Babeş.
„Oricine s-ar încumeta să reînnoade întreaga factologie a martiriului de la 2 martie 1989 s-ar lovi de un zid al tăcerii impenetrabil. În primul rând, martorii sunt extrem de greu de găsit, iar secvenţele desfăşurării autodafe-ului sunt prea disparate şi prea diluate de trecerea anilor. Fără a mai vorbi despre momentele de după incendiere, când, odată cu maşina salvării, orice informaţie despre Babeş dispare cu desăvârşire, în ciuda unor prăfuite şi timide declaraţii de presă, preluate la a treia mână, ale celor doi asistenţi de pe autoutilitară. Interzicerea prezenţei familiei la căpătâiul victimei flăcărilor întăreşte ideea că Securitatea a blocat complet, din chiar acele clipe, accesul la informaţie. […] De aceea, în efortul de a construi un pertinent caz Babeş, am ales ca principal martor pentru închegarea discursului nostru despre martirul braşovean pe soţia acestuia, doamna Etelka Babeş. Destul de greu de urnit, în ciuda unei jovialităţi înnăscute, doamna Babeş şi-a pierdut încrederea în valorile umane consacrate, fiind deseori hulită şi minţită doar pentru că… a îndrăznit să-i fie soţie `nebunului ăluia de şi-a dat foc`”, notează autorul cărții în introducere.
„Toţi m-au ocolit, toţi… chiar toţi m-au ocolit”
„…şi stăteam cu zambilele acelea – parcă mă văd şi acum – în bucătărie şi tot aşteptam să vină, să vină şi nu venea. S-a făcut ora 6 şi fetei îi mârâiam: Uite că nu vine şi barem să ne fi dat un telefon că stăm aici îmbrăcate ca să mergem cât mai repede…
Şi vine brusc miliţia. Ce se întâmplă aici? Ascultaţi la Europa liberă? Nici nu ştiu ce întrebări mi-au pus că eu m-am speriat. Şi nu mi-au spus nimic decât că să mă duc la Spitalul Judeţean, la secţia de Urgenţe …. Am plecat cu fetiţa. În staţia de autobuz l-am văzut şi pe inginerul-şef de la fabrică, de la el… Şi m-am dus la dânsul şi am întrebat: Ştiţi dacă s-a întâmplat ceva cu soţul meu, că, zic, au venit doi miliţieni şi mi-au zis…? Şi dumneavoastră sunteţi aşa agitat, că era foarte agitat. Nu veneau troleibuzele că era, v-am zis, un timp groaznic. Parcă venea sfârşitul lumii. Şi zice: Nu, nu, eu n-am timp, eu sunt chemat la comitetul de partid, eu nu ştiu nimic. N-a vrut să stea de vorbă. A venit un troleibuz, ne-am urcat… Şi când m-am dus acolo la spital, mi-au spus de fapt ce s-a întâmplat, că şi-a dat foc. Mi-au dat un calmant, pe fetiţă nu au lăsat-o să stea acolo, i-au zis să stea pe hol. Mie mi-au dat un calmant, mi-au dat înapoi verigheta tăiată, portofelul în care mai avea 100 de lei.
Mai trăia?
Când am ajuns eu, au zis că nu mai trăieşte. Şi am vrut să mă duc să-l văd… Un doctor mi-a zis că deja este cu fratele lui acolo… şi că a murit şi, dacă noi am avut o familie frumoasă şi am ţinut la el, el îmi recomandă – deci a fost o recomandare prietenească – să rămân cu ultima imagine… Fratele s-a ocupat şi ştiu că şi el a fost şocat, ani de zile a fost şocat.
…Eu trebuia să merg mai departe, aveam datoria de a creşte pe fată şi mi-era frică să nu înnebunesc.
Spuneţi-mi care a fost atitudinea cunoscuţilor faţă de dumneavoastră după acest gest?
Lumea a fost atât de consternată, nici n-a mai vrut să stea de vorbă cu mine. Toţi m-au ocolit, toţi… chiar toţi m-au ocolit. Doar colegii mei de serviciu, de birou, ei s-au purtat frumos, dar s-a făcut şi în birou aşa o atmosferă de… mai mult de tăcere. Parcă nimeni nu îndrăznea să vorbească. Şi aşa am stat mult timp. Iar ce a fost şocant, prieteni cu care ascultam noi muzică n-au mai vrut să stea de vorbă cu noi. Mi-au spus: Nu mai venim la tine pentru că ne e frică! Şi nici tu nu mai veni la noi! Şi, dintr-odată, mi s-au cam închis toate uşile. Şi a fost atunci o perioadă foarte grea pentru mine, să rămân aşa părăsită. Chiar părăsită am rămas…”
(Etelka Babeş, fragment din interviul 2503 din AIOCIMS realizat de Andreea Cârstea, Brașov, 30 decembrie 2007), notează Memorialul Sighet.
Comemorarea eroului-martir
În memoria sa, Asociația Luptătorilor, Răniților și Urmașilor Eroilor „Brașov – Decembrie 1989” și Asociația „15 Noiembrie 1987” – Brașov au organizat și în acest an un eveniment de comemorare a eroului-martir Liviu Cornel Babeș, desfășurat la Crucea de pe pârtia Bradul și urmat, la Biserica Sf. Ioan Botezătorul, de un ceremonial religios și de depuneri de coroane.
Reprezentanții autorităților publice locale și județene au onorat prin prezența lor memoria eroului-martir al Brașovului.
„Se împlinesc 32 de ani de la martiriul lui Liviu Cornel Babeş, în numele libertăţii. Îl comemorăm astăzi pe eroul braşovean care a ales sacrificiul suprem în locul unei vieţi sufocate de oprimarea regimului comunist. Gestul său dramatic, menit să atragă atenţia întregii lumi asupra măsurilor represive ale sistemului totalitar din România, nu poate şi nu trebuie să fie uitat. Avem datoria să învăţăm din lecţiile trecutului şi niciodată să nu mai permitem ca un regim abuziv să ne fure libertatea şi drepturile fundamentale. Consiliul Județean Brașov, prin muzeele din subordine, a cinstit și cinstește memoria eroilor pe care i-a dat municipiul și județul Brașov. Vom fi parteneri la orice obiectiv și la orice inițiativă venită din partea asociațiilor și a Municipalității brașovene, menite a comemora cum se cuvine jertfa martirilor noștri, inclusiv în ceea ce privește construirea unui monument închinat eroului Liviu Cornel Babeș. Dumnezeul să-l ierte și să-l odihnească în pace pe Liviu Cornel Babeș!”, a menționat președintele Consiliului Județean Brașov, Adrian-Ioan Veștea.
Este oare suficient sau poate ar trebui făcute eforturi mai mari pentru a scoate la lumină adevărul despre eroul-martir care a deschis în 1989 Revoluţia Română Anticomunistă!
Autor: Isabela Nicolescu
Foto: Memorialul Sighet/ Consiliul Județean Brașov
