Deși s-au deprins să cultive și să utilizeze varietățile „domesticite” ale mentei, oamenii au continuat să aprecieze proprietățile soiurilor sălbatice. Aceste soiuri vin să întregească tabloul posibilităților pe care îl oferă această plantă minunată, atât de răspândită.
Menta – izma creață (mentha crispa), cu frunze pronunțat zimțate și ondulat încrețite, este cultivată frecvent prin grădinile țărănești, pentru mirosul ei plăcut și pentru variatele ei întrebuințări medicinale. Conține un ulei eteric a cărui componentă principală este carvona.
Ceaiul din frunze sau tulpini se întrebuința în mod curent ca leac pentru tuse, dureri de stomac, crampe. În anumite regiuni, pentru tratarea stomacului se folosea un macerat de plantă în rachiu. La copii se puneau pe abdomen comprese din frunzele de plantă opărite.
Contra durerilor de cap se făceau spălături cu decoctul de menta, iar plantele fierte se puneau în legături.
Se mai folosea planta în tratarea unor simtome ale sifilisului, atunci când bolnavul avea leziuni nazale. Peste leziuni se puneau frunzele uscate și mărunțite fin, având consistența unei făini.
Combinații de mentă creață cu alte plante
Cu ceai de mentă creață și coarne se tratau femeile care sufereau pierderi de sânge.
Ceaiul de mentă și flori de romaniță se dădea pentru ușurarea nașterilor și diminuarea durerilor.
În medicina veterinară, amestecul din mentă creață uscată și pisată cu smântână se punea pe ugerul vacilor pentru a vindeca leziunile.
Utilizări ale altor varietăți ale plantei
Izmă proastă (Mentha Silvestris) este o viarietate de mentă spontană din familia Labiatae, crește prin lunci, tufișuri, pe malul apelor, pe lângă izvoare.
Decoctul frunzelor se bea pentru tratarea bolilor de stomac. Împreună cu alte plante se folosea contra frigurilor. La Sălciua, se fierbea cu trifoi și pătrunjel și se lua în boli femeiești.
Izma sălbatică (Mentha Longifolia) este o altă varietate de mentă din familia Labiatae, crește prin locuri umede substituind prin multe părți izma cultivată.
Frunza se fierbea în apă până se obținea un ceai verzui care se lua ca leac pentru tuse, răceli și gripă. Macerată în rachiu se lua contra durerilor de stomac. Plantele se puneau în băi, pentru tratarea reumatismului, iar fierte, în cataplasme pentru reducerea inflamațiilor cutanate.
){kind=link}