Împăcare pe Via Transilvanica, cartea de debut a jurnalistei Anca Iosif, a apărut la Editura Alice Books, în colecția Yesterday, și este deja disponibilă pentru comandă online sau în librăriile fizice.
Cartea pornește de la cei peste 700 de kilometri parcurși de autoare singură pe traseu, prin caniculă, printre stâne și oi, păduri și animale sălbatice, săteni și preconcepțiile lor, dar mai ales printre propriile fantasme și blocaje.
Ce a împins-o, de fapt, la drum, a fost o stare de amorțeală acumulată în ultimii ani, într-un oraș mare, în care natura – atât de importantă în alte perioade ale vieții ei –, dispăruse aproape complet. Tratamentul era cel evident: „Mi-am zis că să pornesc pe un drum, fizic, mi-e singura șansă să mă scutur din amorțeală”, cum povestește Anca Iosif. „Să fug spre natură și să recuperez mulți kilometri deodată prin păduri. Să mă bată vântul, să mă prindă ploaia, să mă plâng de căldură, să mă bâzâie țânțarii. Să mă umplu de praf și noroi. Să transpir șiroaie.”
Cei 700 de kilometri devin, practic, un spațiu suspendat și separat de cotidianul autoarei, în care își face cadoul timpului și al drumului. Cartea devine un jurnal intim în care autoarea, în timp ce merge, face pauze sau se pregătește de final de zi încearcă să-și răspundă la mai multe întrebări amânate de prea mult timp:
- Cum îmi mai poate îmbunătăți natura viața astăzi?;
- Cum fac să am o relație echilibrată cu Capitala – atât cât voi mai locui acolo?;
- Cum fac să văd mai întâi lucrurile bune care mi se întâmplă?;
- Cum învăț să nu mă mai compar cu alții și să fiu în ritmul propriu?;
- Cum arată libertatea mea?;
- Cum mi-ar plăcea să fie viața mea astăzi, nu la pensie și nu când mă voi îmbolnăvi?
Practic, veți citi o poveste despre cum e să fii mult blocat în capul tău și-n așteptările închipuite ale celorlalți, dar și despre ce bine e să lași natura și oamenii din jur să te mai te sprijine sau să te vindece. Despre cum avem, de fapt, cu toții, nevoie de asta.
Anca Iosif este din București, de peste 20 de ani își face drum spre munți și scrie despre ce descoperă acolo, iar Împăcare pe Via Transilvanica este prima ei încercare amplă de a îmbina poezia unui drumul atât de lung, cu introspecție și cu experiența adunată în peste 15 ani de jurnalism.
Cititorii o pot cunoaște pe autoare în cadrul evenimentului de lansare a cărții, deschis publicului, care va avea loc pe 24 august începând cu ora 18:30, la Cărturești Verona (terasă).
Ai plecat pe Via Transilvanica pentru că te simțeai „amorțită”. Ce înseamnă, de fapt, această amorțeală și de ce ai simțit că 700 de kilometri pe jos ar putea fi antidotul?
Amorțeala era, de fapt, o rutină în care m-am surprins blocată. Deschis închis laptopul pentru muncă, frecat feed-urile de social media, răspuns superficial pe grupuri de whatsapp, cumpărături de tot felul, spălat haine, gătit, aruncat gunoi, fără sport, câte o întâlnire la bere unde nu apucam să vorbim prea multe, oraș mare care se ambiționează să nu tacă niciodată. Un ciclu de nefericire, pentru mine, în care mă observam din ce în ce mai nemulțumită de orice și din care aveam nevoie să fiu scuturată.
M-am întors spre cei 700 de km pentru că știam ce bine poată să facă, în primul rând să mergi, mai mult de 3-4 zile la rând, pe jos. Abia se dezmorțește corpul, începe să se relaxeze și abia după prima sută de kilometri – aproximativ –, ai timp, loc să-ți revii un pic și să te întrebi de ce ești cu adevărat acolo; ai loc să te auzi. Dar nu-l văd ca pe un antidot. Ci ca pe un spațiu de respiro necesar. E ca într-un moment în care ai alergat foarte tare să prinzi un autobuz și în primele secunde după ce ai urcat în el, gâfâi puternic, îți revii, apoi te liniștești și te așezi pe un scaun, îl lași să te ducă o vreme, cât ai nevoie de el. Via a fost autobuzul meu pentru o lună, eu gâfâiam după o viață în Capitală și m-am lăsat dusă de poteci. Și trebuie să menționez că știam ce efect poate avea un astfel de drum și pentru că-l testasem și cu cinci ani în urmă, când am parcurs, tot timp de o lună, prima lui jumătate.
Există un moment precis în care ai simțit că drumul începe să funcționeze? Când ai avut prima dată senzația că nu mai mergi doar prin România, ci începi să te întorci către tine?
De la început m-am dus întoarsă spre mine. Mă vedeam și în București, dar vedeam că nu mi-e bine, nu mă purtam deloc frumos cu mine, nu prea mai vedeam binele din viața mea. Și m-am dus cu speranța să regăsesc binele pe care-l simțisem eu în 2021 pe traseu – sentimentul de grijă dintre oameni în primul rând; cel care-mi lipsea preponderent din oraș. Speram ca drumul, cu toate ale lui, și oameni și natură să mă scoată din capul meu, din regrete, să mă angreneze mai mult în prezent și să mă surprindă. Da, cred că aveam nevoie de niște surprize bune în viața mea.
Și da, pot să-ți spun că din prima seară m-am simțit cu fața spre mine, când o fată cu care am împărțit cina la cazare, și ea tot în drumeție pe Via, mi-a spus ceva de genul ce frumos că-mi fac eu mie acest cadou: o lună pe drum, eu cu mine și cu gândurile mele. Adică a ținut să-mi sublinieze ce important că am reușit să fac asta pentru mine, că e un dar prețios. Eu în acel punct abia ieșeam cu capul din organizatul călătoriei și închis diferite proiecte ca să pot dispărea o lună și vorbele ei au fost ca o dezmeticire, ca o primă scuturare. Stai un pic, are dreptate, ce bine că fac asta pentru mine. Am făcut ceva bun pentru mine, după mult timp. Oprește-te, Anca și gândește-te la asta. Și faptul că s-a întâmplat în prima seară mi-a calibrat restul drumului (și) în cheia asta.
„Tragi, tragi, tragi în ritmul unor norme care poate nu ți se potrivesc, dar vrei să ai și tu ce au alții, vrei să aparții undeva, doar să aparții”
În carte apare foarte puternic ideea că suntem mereu „în întârziere” față de o versiune imaginară a noastră. De ce ne este atât de greu să acceptăm propriul ritm?
Of. Din păcate pentru că ne comparăm foarte mult cu ceilalți, atât pot spune. Idealizăm crâmpeie din viețile celorlalți, atât cât ne lasă să vedem online, iar noi, în comparație cu ce vedem nu suntem suficient. Și cu deschiderea toată pe care o avem, de a călători, de-a ne muta oriunde, e foarte ușor să cazi în capcana că locul tău e oriunde în altă parte în afară de locul în care ești, efectiv. Tot timpul la alții e mai bine, pe când mie îmi e doar rău, acum și aici. Și atunci grăbești ritmul, vrei să compensezi, mai iei un job, mai pierzi o noapte, poate pui și tu de-o rată ca alții, să fii în rând cu societatea, poate emigrezi în sfârșit. Tragi, tragi, tragi în ritmul unor norme care poate nu ți se potrivesc, dar vrei să ai și tu ce au alții, vrei să aparții undeva, doar să aparții. Și pentru că intri în acest cerc vicios de tras, nici nu ai cum să te oprești să te întrebi unde te-ai vedea tu aparținând, de fapt. E normal. Și de-aici cu atât mai greu găsirea unui ritm propriu. Nu e ca și cum eu l-am găsit de tot, dar probabil că o să încerc pe tot parcursul vieții să mi-l șlefuiesc în termenii mei.
La un moment dat, scrii despre faptul că te opreai prea devreme și aveai impresia că „pierzi timpul”. Ce ți-a arătat mersul pe jos despre obsesia noastră contemporană de a fi permanent productivi?
Mersul pe jos mi-a arătat că productivitatea poate fi dezvățată dacă ești dispus să lași din control un pic și să te expui necunoscutului. Și simt că tot mai mulți căutăm dezvățarea asta, cel puțin din generația mea de millennials. Am muncit toată viața mult și pe bani puțini – că așa e viața, și trebuie să muncim din greu, cum ni s-a spus – și acum ducem după noi o oboseală cronică, pe care nici nu mai încercăm s-o explicăm, doar coexistăm cu ea.
Dar nu e ușor, asta mi-a mai arătat drumul, și da, am simțit-o și eu în zilele în care voiam să forjez cât mai mult. Că dacă stai și nu faci nimic și nu ajungi nicăieri, înseamnă că ai stat degeaba. Și să stai degeaba e ceva rău la noi, în România.
Ce se întâmplă cu un om atunci când îi dispar, pentru câteva săptămâni, toate reperele obișnuite: jobul, telefonul, orașul, programul, performanța, imaginea pe care o are despre el însuși?
Momentul de deconectare de la cotidian a fost pentru mine și cel în care s-a făcut loc pentru adevărul meu. Cred că în viața de zi cu zi suntem preocupate, mai ales ca femei, să fim cum credem că ar vrea alții să fim. Drumul, mersul pe jos te bagă din nou în priză la valorile tale, sau așa a fost pentru mine, cel puțin. În fața oboselii și transpirației și bășicilor nu prea mai ai energie să te minți nici pe tine, nici pe alții, așa că mintea începe să-ți spună ce-ar vrea, ce n-ar mai vrea pentru viața ta. Am un pasaj în care descriu și relația mea cu scrisul și cum se schimbă; simt că sunt într-o tranziție, de mai multă vreme, de la jurnalismul clasic spre lucruri povestite mai personal, dar abia pe traseu a fost un moment în care mi-am recunoscut eu mie asta. Că e în mine o tranziție din jurnalism pe care încă nu știu cum s-o numesc, sau să spun spre ce se duce, dar știu că în tranziția asta, scrisul și poveștile rămân importante.
„Cred că natura ne amintește mereu că suntem ceva atât de mic din ceva atât de mare”
Ai mers singură, prin păduri, printre animale sălbatice, cu spray de urs și cu foarte puțin control asupra a ceea ce urma să se întâmple. Cât din curajul nostru este, de fapt, capacitatea de a merge mai departe în ciuda fricii?
100% așa e. Adică fricile rămân, e uman, e firesc să ne temem. Eu una merg mai departe – când și cât îmi iese – pentru că nu vreau să fiu prizoniera fricilor mele, intru cu ele în ring. Vreau să-mi fie curiozitatea mai puternică decât frica.
A fost mai greu să te lupți cu traseul sau cu propriile gânduri? Și care dintre cele două te-a surprins cel mai tare?
Cu propriile gânduri, întotdeauna. Consum foarte multă energie pe gândurile din capul meu, pe scenarii, pe varianta A sau B, dar ce-ar fi fost dacă și devine foarte obositor. Lucrez la a-mi ieși mai mult din cap și a-mi fi mai mult în corp. Simt că am trecut printr-un proces terapeutic, și cu drumul și cu scrisul; aveam nevoie să eliberez niște gânduri și să le procesez și e un proces care continuă. Deci a fost greoaie lupta, dar pentru mine una necesară.
În carte, natura nu este doar decor, ci aproape un personaj. Ce poate să repare natura în noi și ce nu poate să repare?
Complicată întrebare. Cred că natura ne amintește mereu că suntem ceva atât de mic din ceva atât de mare și cred că gândul ăsta umil e bun de ținut aproape, într-o lume în care măsura lucrurilor e în shares și likes. Deci poate că natura mai poate modela din egocentrismul și individualismul care ne definesc vremurile prezente, dacă alegem să interacționăm cu ea, bineînțeles.
De nereparat pare că rămâne o lăcomie pentru spațiul construit care ne lasă din ce în ce mai puțină natură în jur, mai ales în orașe. Cred că e o diferență mare între progresul de care avem nevoie cu toții și betonări din pix și, din păcate, în România, suntem departe de a avea orașe pentru pietoni. Natura chiar nu poate repara asta, chiar dacă la caniculă căutăm umbra cu disperare.
Cât de diferit ai început să privești Bucureștiul după Via Transilvanica? Ai reușit să te împaci cu orașul sau ai învățat mai degrabă cum să negociezi relația cu el?
E o negociere continuă relația noastră. O să-l iubesc mereu pentru cum m-a pregătit pentru lume, pentru realitate. Eu sunt un om cu suflet bătrân, îi iubesc cartierele de case și străduțele înguste cu vile vechi cu tavane înalte, sufăr la fiecare casă de patrimoniu abandonată. Mă gândesc cum aș restaura dacă aș avea resurse, visez cum ar fi dacă primăria ar putea face un program prin care să poată da aceste case vechi și doldora de istorie tinerilor sau adulților, în grijă, fără chirie, dar cu promisiunea să le întrețină.
Apoi Bucureștiul nou parcă insistă să-ți arate, prin toate clădirile apărute în ultimii 15-20 ani că mai nimic din ce facem nou nu poate fi și frumos, estetic, de admirat. Nu mai e timp să facem lucruri frumoase, ne grăbim mereu, totul trebuie să fie ieftin și rapid, iar spațiul verde din jurul unui bloc nou e azi mai mult în câteva ghivece. E jenant.
Dar da, eu am început să am o relație cu ce-mi face bine în orașul ăsta. Mi-am creat cât de cât acel univers de oraș de 15 minute – am, de fapt, la vreo 10 minute de mers pe jos: parc mare, supermarket, cârciumi, cafea, brutărie, spital; metrou, tramvai, autobuz (importante toate, pentru că nu conduc); oameni dragi care locuiesc în apropiere; vecini decenți; și sunt ascunsă între clădiri cu regim mic de înălțime, astfel că văd mai mult din cer și e mai liniște; când vreau, ies din cartier, când nu, cartierul mi-e oraș în sine, cu tot ce-mi trebuie. Și foarte important și nou pentru mine azi – am o terasă la aer, unde citesc și beau cafea, o tranziție importantă între oraș și cuib.
„Am lăsat din grabă și am furat din tihnă”
Cartea se numește „Împăcare pe Via Transilvanica”. Cu cine sau cu ce te-ai împăcat, de fapt? Cu orașul, cu trecutul, cu propriile așteptări, cu ritmul tău sau cu ideea că viața nu trebuie să arate așa cum ți-ai imaginat-o?
E vorba despre o împăcare continuă cu mine însămi. Cu tot ce nu mi-a ieșit în trecut, cu toate lucrurile sau discuțiile neîncheiate în prezent, în general cu eșecurile și neputințele. O împăcare cu viața așa cum e azi și cu ce văd în oglindă și o încercare zilnică de a fi mai blândă cu mine. O încercare dificilă (care, din nou, probabil că va fi pe viață) de a vedea mai întâi părțile bune din ce fac și din viață.
Există ceva ce ai lăsat definitiv pe Via Transilvanica? Un obicei, o frică, o presiune, o idee despre tine?
Cred că mai degrabă am „furat” de-acolo cât am putut. Am lăsat din grabă și am furat din tihnă. Încerc să mă grăbesc mai încet, ca să spun așa. Și pentru o bucureșteancă e greu, dar mă străduiesc, pentru binele meu, să pun limite malaxorului orașului. Citesc dimineața și las telefonul în altă cameră, mai fac plimbări cu telefonul lăsat acasă, în autobuz sau metrou încerc doar să fiu, mai trag cu urechea la conversații, mă mai uit pe un geam și să țin telefonul în geantă. Cred că mă speria că mă trezeam de multe ori că îl țin în mână, așa degeaba, ca un scut, sau ca și când o să bubuie cu notificări în orice secundă. Iată, totul, de fapt, se rezumă la a-mi negocia relația cu telefonul. Și sunt acolo, la un pas de a trece la un dumb phone.
Ai plecat cu multe întrebări: cum arată libertatea ta, cum să nu te mai compari, cum să vezi lucrurile bune care ți se întâmplă. Ai găsit răspunsuri sau ai descoperit că unele întrebări merită, de fapt, păstrate?
Cred că am întrebări pentru încă trei cărți, aici nu-mi fac probleme. Dar răspunsul principal post călătorie – care e și esența cărții – cred că mi l-am găsit, sau mai degrabă mi l-am amintit. Fiecare dintre noi este responsabil pentru propria stare de bine, asta implicând și să învățăm să spunem când ne e rău (nu după ce ne-am luptat singuri cu gânduri grele) și să învățăm să cerem și, mai ales să acceptăm ajutorul. După ce învățăm să facem câte un pic din lucrurile astea, apoi câte un pic mai mult, cred că o să fim mai puțin nefericiți și-o să putem vedea mai bine și copacii din parc și vom putea admira o casă frumoasă și viața va fi o idee mai simplă.
„A fost și este eliberator scrisul la persoana întâi”
Ești jurnalistă de peste 15 ani. Ce a fost diferit să scrii despre tine, fără protecția meseriei de jurnalist care îți permite să stai, de obicei, în spatele poveștii altcuiva?
A fost și este eliberator scrisul la persoana întâi. Tocmai pentru că nu erau în prim plan poveștile altor oameni, nu m-am mai îngrijorat că poate nu redau sau nu reprezint în lume tot ce-ar fi fost important pentru persoana despre care scriu. Mereu am dus povara asta, că poate n-am „editat” cum „trebuie” viața cuiva, sau poate am editat prea mult, că am scos din context (o altă revelație din carte). Așa că mi-am dat cu drag scutul de jurnalistă jos, dar sunt prezente bucăți importante pentru mine din poveștile altora, cu care eu am rezonat – pentru unele persoane am cerut acord să folosesc prenumele sau anumite detalii care au fost prețioase pentru mine în interacțiunile noastre (când nu știam cum voi contura orice poveste).
A fost mai greu să scrii cartea sau să trăiești ceea ce povestești în ea?
N-a fost ușoară deloc partea de scriitură. Îți spuneam că a fost ca un proces terapeutic și nu glumeam; am plâns mult în timp ce am scris și editat unele părți, unele pasaje încă îmi înmoaie ochii dacă le recitesc. Dar a fost o confesiune de care aveam nevoie, împăcarea din titlu – genul de poveste de care mi-ar fi plăcut și mie să dau când mi-a fost greu și pe care sper s-o găsească și alții la nevoie, căci nu cred că vorbesc de lucruri care sunt străine cuiva.
Cartea este foarte intimă, dar nu este o carte despre „vindecare” în sensul clasic și nici un manual de dezvoltare personală. Unde ai vrut să tragi linia dintre confesiune și vulnerabilitate autentică?
Pentru mine, vulnerabilitatea implică confesiune, implică sinceritate. Dar linia este trasă clar la această persoana I. Adică nu am nicio intenție de a le spune oamenilor cum să-și trăiască viața, sau că eu știu mai bine, sau că am descoperit o rețetă magică pentru un trai lipsit de griji. În continuare mă lupt cu demoni, în continuare mă enervez într-un oraș mare, în continuare mă simt obosită și blocată în niște lucruri pe care nu vreau să le fac, dar trebuie, ca noi toți. Dacă pe cineva o să aline 1-2 rânduri din ce am scris, eu o să mă bucur enorm și asta o să-mi aducă și mie alinare.
Ce ai învățat despre fericire pe drum? Și s-a schimbat definiția ei față de momentul în care ai pornit?
Drumul mi-a amintit de ceva ce, din nou, cred că ne e cunoscut tuturor, dar în graba noastră, a celor care suntem în orașe aglomerate, e ceva ce și putem să uităm repede. Fericirea e despre cei cu care te înconjori și cu care poți construi sau crea orice (fie că e o relație de prietenie, un cântec, o tocăniță sau o asociație), despre o mâncare bună, despre stat la povești, despre o frunză nouă care crește într-o plantă pe care ai plantat-o, în ploaia aia serioasă de după caniculă. Fericirea e în moment, e trecătoare și e în lucrurile astea super concrete care ne pot face traiul mai frumos.
În carte apare ideea că nu trebuie să așteptăm pensia, o vacanță perfectă sau o boală ca să începem să trăim viața pe care ne-o dorim. Ce crezi că amânăm cel mai des în viețile noastre și de ce?
Păi eu, cel puțin, îmi tot amânam (și încă îmi mai amân) viața asta, prezentă, așteptând o versiune ideală a mea. „Când voi bani”, „când voi avea jobul X”, „când mă voi muta în orașul Y”, „când voi cunoaște persoana potrivită” (unde ultima poate să însemne și prietenii potriviți pentru unele activități, nu doar în vreun sens romantic). Pe unele le amân că n-am încotro și încerc să trăiesc cu asta (de exemplu lucruri sau experiențe pe care nu mi le permit încă). Pe altele realizez că le amân dintr-o teamă – de necunoscut și incertitudini, de respingeri, de teama c-o să mă fac de râs, sau că n-o să fiu înțeleasă. Și așa, cu unele frici, parcă simt că trece viața pe lângă mine și atunci, încerc să mă uit pe lista mea de amânări și să văd ce pot „ataca”, ce mă ține în loc în perioada asta. Să vedem cu ce teamă pot intra în ring azi.
Și, poate, cea mai importantă întrebare: după ce ai ajuns la capătul traseului, ai mai simțit nevoia să ajungi undeva?
Oamenii, drumeții care parcurg Camino de Santiago cred că o spun cel mai bine – s-a împământenit cumva, printre ei, vorba cum că drumul tău începe abia după ce ai terminat traseul. Deci da! Și fizic, am multe locuri în care sper să ajung, multe alte trasee de lungă distanță, Via mi-a făcut poftă și mi-a dat curaj spre un astfel de turism, care mi se potrivește. Și interior, desigur, sper să ajung cât mai departe spre mine – asta însemnând să învăț să-mi văd și părțile bune, să mai las biciul în cui, să-mi fiu recunoscătoare pentru unde sunt azi și pentru cei care-mi sunt în preajmă. Dar poate cel mai important – încerc să nu mai accept „să merg” în locuri nepotrivite pentru mine și atunci poate c-o să mă simt tot mai puțin nelalocul meu.
